Notam, miercurea trecută, că niciodată Banca Naţională, în materie de creditare, nu s-a limitat la avertismente sau comunicări publice. Şi nici la câteva simple decizii. A elaborat o strategie de reglementare şi de supraveghere pe termen lung, scopul fiind asigurarea unei creditări sănătoase. Având în primul rând grijă să nu sufoce economia – prin ştrangularea finanţării de către bănci – şi să nu blocheze accesul populaţiei la îmbunătăţirea nivelului de trai cu sprijinul creditelor acordate de bănci.
Temperarea creditării în valută s-a înscris între principalele obiective ale amintitei strategii. Şi subliniez, temperarea dar nu blocarea, pentru că împrumuturile în valută balansau între riscuri adevărate şi un efect benefic, contribuind substanţial la creşterea importurilor pentru echipamente de producţie şi la îmbunătăţirea traiului populaţiei. Acest demers a fost continuat, în condiţii noi, în procesul de reglementare din anii crizei.
Prin normele adoptate în 2011 şi 2012, BNR a sprijinit îndeosebi împrumuturile în moneda în care este plătit debitorul. Totodată, a încurajat extinderea creditului pentru investiţii imobiliare. Căci dacă ar fi lăsat, în vremea turbulenţelor, ca acoperirea cu bani noi a consumului să fie făcută cu un exces de credite în valută, şi fără limită de timp, ar fi fost cea mai gravă eroare.
Criticii reglementărilor din 2011 şi 2012 afirmau sus şi tare că a veni cu o astfel de normare în plină criză – când creditele nu mai erau stimulate de bănci, salariile nu mai urcau, iar banii trimişi de compatrioţii noştri plecaţi în lume nu mai aveau putere să împingă prea mult înainte cererea internă – ar fi fost un nonsens. Numai că Banca Naţională nu face niciodată, nu a făcut nici atunci reglementări pentru câteva luni. Acele norme erau făcute pentru câţiva ani. Aşa că BNR nu putea, atunci, să nu ţină cont de un adevăr al vremii: acela că, pe planetă, excesul de bani nu avea să revină prea repede. Banii aveau să fie, multă vreme, mai puţini şi mai scumpi.
Odată cu adoptarea celor două norme, din 2011 şi 2012, BNR a scos în prim-plan deplina responsabilizare a celor care dau şi a celor care primesc credite. Plus – repet! – temperarea creditării în valută. Şi cum, în limba română, cuvântul temperare are trei înţelesuri, foarte apropiate între ele – a potoli, a modera, a domoli –, pot spune că toate aceste sensuri erau cuprinse în litera şi în spiritul celor două reglementări. Dar nici unul dintre aceste înţelesuri nu avea vreo legătură cu sensul dat de unii dintre criticii BNR: de îngheţare sau de blocare a creditului în general şi a celui în valută în special. Deşi un astfel de deznodământ nu era dorit, cum nu e dorit nici acum. Şi nu a fost, atunci, nu este nici acum posibil. Când însă limitele adevărului au fost grav încălcate – şi Băncii Naţionale i se reproşa că voia să blocheze construcţia de locuinţe, deşi în realitate dorea s-o încurajeze – s-a ajuns vrând-nevrând la dezinformarea publică a celor ce erau interesaţi de desfăşurarea creditării în România.
Banca Naţională, prin activitatea de comunicare, a contracarat puternic încercările de falsificare a adevărului. Având de partea sa un sistem înţelept de reglementare, ce împărţea împrumuturile date de bănci în două mari clase: pentru consum şi pentru investiţii imobiliare. Ambele clase având un numitor comun – creditarea responsabilă. Iar dincolo de faptul că reglementările în cauză nu impuneau nicio limită de timp atunci când creditul era luat în scopul unei investiţii imobiliare, introduceau privilegiul ipotecii numai pentru acest tip de credit. Cel ipotecar – pentru locuinţă. Şi dacă, în cazul creditelor pentru investiţii imobiliare, în linii generale a fost menţinut regimul de până în 2011, creditele de consum aveau să capete un regim schimbat în bună măsură. Aşadar, ipoteca nu avea să mai fie – şi nu mai este – un privilegiu în cazul creditului de consum. În primul rând, garantat cu ipotecă pe o casă ori fără o ipotecă, durata unui credit de consum nu poate fi mai mare de cinci ani.
