În ciuda promisiunilor de a face din învăţământ o prioritate, în ciuda evidentei decăderi a sistemului, finanţarea rămâne jos de tot în comparaţie cu nevoile, dar şi cu alocările pe care alte ţări le acordă educaţiei.
Potrivit datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS), în 2013 în sistemul public de învăţământ au ajuns bani echivalent cu doar 2,5% din PIB, iar, potrivit legii bugetului, în 2014 sistemul educaţional a primit 3,2% din PIB. Pentru 2015 bugetul alocat educaţiei este echivalentul a 3,7% din PIB.
Deşi oamenii politici au promis şi au şi introdus în normele legislative un prag de 6% din PIB care să meargă de la bugetul de stat către educaţie, în ultimii ani sumele investite în învăţământul românesc nu au trecut niciodată de 4%. În acelaşi timp, fiecare ministru care a trecut pe la educaţie şi fiecare guvern care a condus ţara au ţinut să le reamintească alegătorilor că educaţia este o prioritate. Acest lucru nu se vede nici măcar pe hârtie, întrucât, în ciuda creşterii bugetului acordat pentru învăţământ, în 2015 reprezintă doar 3,7% din PIB, potrivit raportului de activitate al fostului ministru al educaţiei Remus Pricopie (în funcţie din 2012 până la finalul lui 2014). Tot acelaşi raport arată că în 2014 doar echivalentul a 3,2% din PIB a mers către educaţie (în jur de 21 de mld. lei).
„Tot timpul învăţământul a primit în jur de 3% din PIB, deşi legea spune că ar trebui să vorbim despre un 6%. Se pare că nu dorim să avem o populaţie educată şi că, într-adevăr, privim aceste bugete ca pe o cheltuială, în loc să fie gândite ca o investiţie cu barometru de eficienţă“, este de părere Dumitru Miron, decanul Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE).
El susţine că investiţiile din sistemul educaţional românesc sunt cu atât mai de neînţeles cu cât mare parte din sumele care se atribuie instituţiilor de învăţământ publice se întorc la buget fie prin TVA impus la bunurile achiziţionate, fie prin taxele cu salariile profesorilor, cea mai mare cheltuială a unei şcoli sau universităţi (circa 70% din bugetul total). România are una dintre cele mai mari praguri de taxare a muncii, chiar şi în condiţiile reducerii CAS cu cinci puncte procentuale anul trecut, astfel că, pe lângă salariul net care ajunge în buzunarele angajaţilor români, aceştia mai reprezintă o cheltuială suplimentară de cel puţin 40% pentru cei care le plătesc salariile.
Cel mai mare investitor în educaţie din lume este Suedia, care acordă instituţiilor de învământ public bugete care reprezintă 7% din PIB-ul ţării, fiind urmată îndeaproape de Finlanda şi Belgia. România este însă prima ţară într-un top al celor mai slabe investiţii din educaţie, acordând anual bugete de două ori mai mici ca cele din Germania, Spania sau Polonia. „Investiţiile în educaţie se măsoară greu şi diferă în funcţie de modul în care sunt raportate. În România, nu toate instituţiile publice de învăţământ aparţin de Ministerul Educaţiei, cum se întâmplă în străinătate, ci sunt subordonate şi altor ministere. Sigur, diferenţa aceasta nu este atât de semnificativă încât să ne facă să ne gândim că dacă s-ar raporta altfel sumele alocate educaţiei am fi mult mai în faţă în acest clasament“, adaugă Dumitru Miron.
