Privind la toate jocurile de alianţe care se refac astăzi pe continent şi nu numai, România nu poate sta impasibilă, fără nicio iniţiativă, la refacerea structurilor de forţă din cadrul Noii Uniuni Europene (NUE), după ieşirea Marii Britanii.
Oricât am fi de neînsemnaţi din punctul de vedere al Produsului Intern Brut (PIB) – 160 mld. euro în 2015 faţă de 2.500 mld. de euro PIB-ul Angliei şi de şapte ori mai mult PIB-ul UE – trebuie să luăm aminte la cum Ungaria şi Polonia ştiu să joace cărţile cu foarte mare abilitate.
Asta în pofida faptului că România ar trebui să aibă în realitate, numai dacă privim din punctul de vedere al suprafeţei – 240.000 km pătraţi, exact cât Marea Britanie şi al populaţiei, un cuvânt greu de spus în Uniunea Europeană.
Nu se poate ca Ungaria, cu o populaţie la jumătate din a României şi un PIB de doar 100 mld. euro, să fie atât de vizibilă pe radarele negocierilor de la Bruxelles, iar România să nu aibă niciun punct de vedere şi o direcţie de urmat, interese proprii pe care să le pună la vedere. Este o perioadă în care absolut toate cărţile se pun pe masă şi se refac. Toate alianţele şi înţelegerile anterioare au căzut, iar cum negociem acum ne va aranja drumul în UE şi chiar în lume în următoarele decenii.
Este un moment zero, un moment istoric, aşa cum numai colapsul Uniunii Sovietice şi destrămarea CAER (Comunitatea de Ajutor Reciproc a fostelor ţări din Europa de Est) au mai fost.
Se vede că, deocamdată, ţările se uită în jur după vechile alianţe. Nucleul dur franco-germano-italian, împreună cu Ţările de Jos, s-a pus la masă şi, de fapt, toată lumea aşteaptă din partea Berlinului preluarea leadershipului în NUE (Noua Uniune Europeană).
În niciun caz nu avem aici o formulă de relaţionare specială, din acest punct de vedere percepţia anterioară că România este un aliat puternic în zonă pentru Marea Britanie şi SUA fiind mai mult un dezavantaj astăzi, în noua situaţie.
În pofida prieteniei istorice româno-franceze, poziţia României în războiul din Irak a lăsat răni adânci în relaţia Bucureşti-Paris, doar interesele economice fiind un atu în această direcţie, cu vectorii Société Générale / Renault / Lafarge / GDF Suez. Nu sunt departe timpurile când eram admonestaţi de liderii Franţei că am fi putut mai bine să tăcem.
Pe linia germană, faptul că avem un vorbitor nativ la vârf este un atu, însă nu suntem foarte iubiţi la Berlin, trebuie spus sincer, în pofida intereselor economice uriaşe locale, Germania fiind principalul partener comercial cu 20% din exporturi şi importuri pentru România, precum şi din punctul de vedere al investiţiilor străine directe, la concurenţă cu Austria.
Spaţiul economic german, dacă se ia în considerare şi ponderea Austriei în businessul românesc, are o desfăşurare de mare forţă în România. O intensificare şi a relaţiei politice este necesară, în pofida reţinerilor provocate de istorica „trădare” de la 23 august 1945, despre care nimeni nu admite în mod oficial astăzi că ar avea vreo importanţă, dar încă este în adâncime o sursă de lipsă de credibilitate a românilor în faţa celei mai puternice naţiuni din Europa.
De grupul ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia) nu ne putem atinge, Mitteleuropa fiind un spaţiu interzis pentru balcanica Românie. Trebuie admis că, în pofida declaraţiilor, avem legături reci cu slavii catolici, cu Ungaria nici atât, mai ales în noile condiţii, aceasta în ciuda intenţiilor bune de realizare a unei linii comune româno-poloneze din ultimii cinci ani.
Polonia încearcă să construiască în bazinul carpatic o reţea de alianţe cu România, Slovacia şi Ucraina, însă fără impact real în structura de putere europeană.
Ca urmare, ce-i rămâne de făcut României? Să construiască o mică Antantă în Balcani, ca acum 100 de ani împreună cu Bulgaria, Grecia şi, eventual, aspiranta Serbie la aderarea la NUE? Puţin fezabil. Pragmatic vorbind, dacă vrem să nu ne punem complet la remorca Germaniei, ca să avem un spaţiu de manevră, nu numai că am putea, ca ţară noneuro şi cu 200.000 de emigranţi în Marea Britanie, să căutăm o relaţie specială cu ei, dar să ne uităm unde ne bate inima.
Iar inima noastră bate astăzi în Europa în Italia şi Spania, unde trăiesc 2.000.000 de români sau chiar mai mult. Nimeni nu şi-ar fi imaginat, în urmă cu 25 de ani, ce uriaşă reaşezare demografică se va întâmpla între ţările latine. Fără o strategie specială, aşa cum a fost cea între Turcia şi Germania, sau chiar Portugalia-Franţa/Germania, unde pe relaţii instituţionale au fost absorbiţi milioane de imigranţi, românii au mers în Italia şi Spania în masă doar conduşi de limbă şi de un substrat comun de comportament, care a fost ca un magnet.
Dacă astăzi ne leagă de aceste ţări o asemenea dislocare demografică, interesul nostru este să dezvoltăm o relaţie specială cu Spania şi Italia într-o Alianţă Latină, o alianţă a sudului cu interese comune.
Suntem asemănători nu numai ca limbă, dar şi ca structură economică şi parcurs. Pentru România, parcursul Italiei din anii ‘50 până în prezent, excluzând ultima decadă de stagnare şi supraîndatorare, este un bun exemplu de folosire a resurselor locale pentru construcţia unei industrii puternice cu capital autohton, în servicii financiare şi chiar şi în agricultură.
Avem numeroase interese comune, există schimburi puternice atât economice, cât şi sociale. Mai mult de 100.000 de românce sunt căsătorite cu italieni, există un du-te-vino uriaş între România şi Italia/Spania. De ce nu se învaţă spaniolă şi italiană pe scară largă în şcolile româneşti? Trebuie privită pragmatic această relaţie. Nevoile de dezvoltare – atragerea de fonduri UE, infrastructură, educaţie – sunt mai mult sau mai puţin similare. Să mergem şi instituţional acolo unde au mers oamenii.
