Eveniment

Patru miniştri, anchetaţi în privatizarea Petromidia. Cum explica Mihai Tănăsescu de ce nu a luat banii de la Patriciu: ”Nu aveam ce să încasăm. Erau nişte bani care trebuia plătiţi, dar nu însemnă că şi erau”

Patru miniştri, anchetaţi în privatizarea Petromidia....
24.05.2016, 14:33 2541

"În cauză există suspiciunea rezonabilă că în perioada septembrie-octombrie 2003, ministrul Finanţelor Publice, Tănăsescu Claudiu Mihai şi ministrul economiei şi comerţului, Popescu Ioan Dan şi-au exercitat cu rea credinţă atribuţiile de serviciu, în urma unei înţelegeri cu Patriciu Dan Costache, George Philip Stephenson şi Nicolcioiu Alexandru, în sensul iniţierii şi promovării OUG 118/2003 prin care datoriile bugetare restante ale S.C.Rompetrol Rafinare S.A. la data de 30.09.2003 în cuantum de aproximativ 603.000.000 USD au fost convertite în obligaţiuni subscrise de către Ministerul Finanţelor Publice", anunţă DIICOT într-un comunicat de presă.

Astfel, la data de 24 octombrie 2003, a fost adoptată ordonanţa de urgenţă, nefiind respectate prevederile legale, un exemplu fiind că nota de fundamentare a ordonanţei a fost prezentată pentru avizare Ministerului Justiţiei la data de 27 octombrie 2003, "conţinutul acesteia fiind însă diferit de conţinutul notei de fundamentare ce a stat la mapa actului normativ".

În cazul lui Dan Ioan Popescu, DIICOT precizează că "acesta a continuat să sprijine grupul infracţional organizat iniţiat de către Patriciu Dan Costache şi după încetarea calităţii de ministru depunând mărturie în cauza arbitrală a ARB/06/03, pendinte în faţa Centrului Internaţional de Reglementare a Disputelor Relative la Investiţii (ICSID), în favoarea Rompetrol Group, declaraţie în care a făcut afirmaţii neadevărate".

În ceea ce îi priveşte pe Sebastian Vlădescu şi Gheorghe Pogea, foşti miniştri ai Finanţelor Publice, procurorii susţin că "nu au respectat, cu rea credinţă, dispoziţiile art. 8 al.2 din OUG 118/2003 modificată prin Legea 89/2005 potrivit cărora “ în termen de 6 luni de la data emiterii, prin hotărâre a Guvernului, obligaţiunile vor fi înregistrate la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare pentru tranzacţionarea acestora pe pieţele reglementate, în condiţiile regulamentului aprobat în acest scop de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare" şi au blocat adoptarea hotărârii de guvern care să permită vânzarea obligaţiunilor pe Bursa de Valori Bucureşti, iar statul român să-şi recupereze creanţele".

Adrian Năstase, fost premier, a fost audiat de DIICOT în urmă cu câteva două luni.

Procurorii DIICOT au demarat cercetările în dosarul "Rompetrol II", punând sechestre de aproximativ trei miliarde de lei pe acţiunile rafinăriei Petromidia şi pe conturile unor persoane fizice, dosarul fiind disjuns dintr-o cauză trimisă în judecată în anul 2006, investigaţiile vizând intervalul 1998-2003, în ultimii trei ani Guvernul României fiind condus la Adrian Năstase.

Cel mai indulgent vânzător: statul român

-articol publicat în ZF pe 29.08.2007 - 

Vanzarea Rompetrol, in cadrul caruia Petromidia este cel mai important activ, aduce in discutie modul cum a fost privatizata compania.
Rompetrol a fost cumparata de la stat in octombrie 2000. Prin contractul de privatizare, Rompetrol si-a asumat plata restantelor la bugetul de stat, in suma de circa 600 de milioane de dolari si plata a 53 mil. $ pentru actiuni. Insa Rompetrol a platit doar cei 53 mil. $. Pentru restul de 600 mil. $ a obtinut in 2003 o amanare de sapte ani, cum nu s-a mai intamplat cu nici o firma din Romania. 
"Petromidia pierdea enorm in acei ani ('94-'99 n. red.) pentru ca era furata. Din cate imi amintesc, in vara anului 2000 datoriile totale cu tot cu penalitati ajunsesera la circa 600 milioane $, din care doua treimi erau catre bugetul de stat si o treime catre Bancorex, deci tot catre stat", spune Radu Sarbu, care a semnat, in calitate de presedinte al Fondului Proprietatii de Stat, contractul de privatizare a Petromidia.
Cand a fost facuta tranzactia, Radu Sarbu spune ca Petromidia a fost estimata la o valoare de inlocuire de 1,2 mld. $, dar valoarea sa de piata era la jumatate, compania fiind inchisa operational.
Conform contractului de privatizare, Dinu Patriciu se angaja sa plateasca 53 mil. $ cash in trei rate si toate datoriile la stat, de circa 620 mil. $.<

Daca Rompetrol nu platea datoriile la stat, FPS trebuia sa redevina proprietar al actiunilor companiei, afirma Radu Sarbu. Rompetrol a platit cei 53 milioane $, dar datoriile nu. Cu toate acestea, statul nu a executat gajul, ci doi ani mai tarziu, in 2003, a acceptat amanarea pe 7 ani a platii datoriilor, prin transformarea lor in obligatiuni. "Prin contractul de privatizare FPS isi luase toate precautiile. Aveam gaj pe actiuni, dar cei care au venit la putere dupa noi (in decembrie 2000 s-a instalat Guvernul Nastase - n. red) au acceptat ca Rompetrol sa plateasca datoriile abia in 2010", a spus Sarbu. El spune ca vanzatorul si-a schimbat conditiile, deci Rompetrol, cumparatorul, nu are nici o problema legala. "De ce nu a executat statul gajul pe actiuni imediat ce noul proprietar al Petromidia nu si-a indeplinit obligatiile asumate? Nu stiu de ce s-a intamplat asa. Ma intreb: chiar nu avea nevoie guvernul de atunci de 600 milioane $ la buget?", s-a intrebat Sarbu.

Mihai Tanasescu, ministru al finantelor intre anii 2000 si 2004, actualmente la Washington, reprezentant al Romaniei la FMI, afirma ca banii erau virtuali. "Nu aveam ce sa incasam. Erau niste bani care trebuia platiti, dar nu inseamna ca si erau. Daca eu vreau sa-mi recuperez o datorie de la dumneavoastra, dar dumneavoastra nu aveti de unde sa-mi dati bani, este ca si cum nu as avea", a explicat fostul ministru.
"Asta a fost solutia la vremea respectiva. Decat inchiderea am preferat sa incasam dobanda in fiecare an. Din cate stiu eu, in toata aceasta perioada statul a incasat din impozite si taxe 2 miliarde $ din faptul ca rafinaria a functionat, plus dobanda in fiecare an de circa 30 milioane $." El afirma ca nu stie exact clauzele care au fost in contractul de privatizare. "Trebuie citit foarte atent contractul. Contractul de privatizare nu a fost la Ministerul de Finante, nu l-am citit niciodata, si cred ca nici dumneavoastra nu l-ati citit."
Fostul premier Adrian Nastase nu a putut fi contactat pentru comentarii.

 
- articol publicat în ZF pe 19.08.2014 - 

Am participat pe 1 noiembrie 2000 la conferinţa de presă la care preşedintele Fondului Proprietăţii de Stat de atunci, Radu Sârbu şI Dinu Patriciu, proprietarul Rompetrol, au anunţat preluarea de către Rompetrol a rafinăriei Petromidia de la statul român, cu plata în rate.

Aceasta a fost afacerea care l-a propulsat pe Dinu Patriciu în liga mare a petroliştilor, dar semne de întrebare au apărut încă de atunci şi nici astăzi nu este clar cine este responsabil de nerecuperarea de către stat a unei sume de 600 milioane de dolari aferentă tranzacţiei. 

Erau ultimele zile de guvernare ale Convenţiei Democrate, când prim-ministru a fost Mugur Isărescu, fostul şI actualul guvernator al Băncii Naţionale a României. Pe 26 noiembrie 2000 urmau alegerile legislative, în care PDSR-ul avea să câştige la scor.

Conferinţa a avut loc la Hilton.

Îmi amintesc că am avut o senzaţie de treabă care trebuia terminată cât mai repede, până noul guvern nu se instala la putere, că se grăbeau să dea rafinăria. 

Petromidia era citată constant printre “găurile negre” de care România trebuia să scape ca să aibă în sfârşit o economie de piaţă. În 1990 aveam o capacitate de rafinare de 30 milioane de tone, dublă faţă de consumul de combustibili atunci şi de cinci ori mai mare faţă de cele 6 milioane de tone de benzină şi ţiţei care se consumă în prezent.

A fost o încercare de privatizare cu turcii de la Akmaya, care ar fi trebuit să plătească 725 milioane de dolari, dar a eşuat. Radu Sârbu, care avea atunci frâiele privatiz ării, spune acum pe blogul său că de fapt turcii au fost alungaţi de serviciile secrete locale care ar fi organizat o ambuscadă, un scandal cu un reprezentant al firmei turceşti prins la graniţă cu planuri ale rezervelor de ţiţei din Marea Neagră.

Oficial, informaţia de atunci era că turcii nu plătiseră suma la care se angajaseră.

Îmi amintesc că am pus întrebarea cine garantează că de data aceasta va fi plătită suma cu care se angajase Dinu Patriciu să cumpere rafinăria, de 50 milioane $, iar Radu Sârbu a dat asigurări feroce: “avem clauze rezolutorii”, nici nu poate fi vorba de neplată.

Miza de fapt era de fapt recuperarea de către stat a unei datorii de 240 milioane de dolari. Patriciu se mai angaja să facă investiţii de 225 milioane de dolari în instalaţii tehnologice şi repornirea petrochimiei. Cei 50 milioane dolari urmau să fie plătiţi în trei rate, din care prima, de 17 milioane de dolari, în 90 de zile.

Ce s-a întâmplat în realitate? Nu se cunoaşte în prezent câţi bani a plătit Patriciu în mod efectiv pentru Petromidia, dar în 2003 rafinăria a obţinut o rescadenţare către stat a unei datorii care între timp crescuse la 600 milioane de dolari, pentru că nu numai că sumele cu care se angajase cumpărătorul nu au fost plătite la timp, dar nici taxele aferente activităţii din acea perioadă nu au fost achitate.

Rescadenţarea s-a făcut printr-o emisiune de obligaţiuni care ar fi trebuit răscumpărată de Petromidia în 2010, ceea ce nu s-a întâmplat.

Aşa că în prezent statul mai are de recuperat de la Petromidia, care între timp a fost vândută kazacilor de KazMunaiGaz, circa 530 milioane de dolari, după ce 70 milioane de dolari au fost achitaţi de aceştia. În schimb a primit 44% din acţiunile rafinăriei.

Pe de altă parte, ceea ce a anunţat atunci Dinu Patriciu că vrea să facă din Petromidia, şi anume o rafinărie a Balcanilor, până la urmă s-a confirmat.  Astăzi rafinăria Petromidia are afaceri de 2,6 miliarde de euro.

Îmi amintesc că după conferinţă, în holul de la etajul unu al hotelului, Dinu Patriciu a  explicat pe larg planurile sale de extindere în Balcani şi eram destul de mirat. Cum s-ar fi putut transforma gaura neagră a economiei de până atunci într-o asemenea forţă? Dinu Patriciu era foarte convins însă, nu ştiu dacă erau planurile sale sau ale altor oameni mai experimentaţi din această industrie din spatele său, dar sunau logic.

“Ne vom extinde în Balcani. Noi nu ne gândim ce spaţiu de expansiune avem aici lângă noi. Istoric, România a fost o forţă economică în Balcani, trebuie să redevenim”, spunea el atunci. Şi când vezi astăzi o rafinărie Petromidia la 500 de km de Bucureşti, în sudul Bulgariei, realizezi că unele planuri chiar se împlinesc.

Ca cele mai multe privatizări din România şi ca dealtfel multe din faptele care s-au întâmplat după decembrie 1989, şi această privatizare este înconjurată de foarte multe întrebări şi nelămuriri. Cum au reuşit un grup de câţiva zeci de oameni să îşi împartă în felii activele economiei româneşti sau sau cum le-au făcut cadou altora, români sau străini, probabil că numai istoria sau justiţia va stabili.

După cum a spus unul din oamenii cheie din acea perioadă, Mihai Tănăsescu, fost ministru de finanţe în perioada 2000-2004 şi unul din cei care au semnat ordonanţa de transformare a datoriilor Petromidia în obligaţiuni pe 7 ani, când l-am întrebat în 2007 la vânzarea Petromidia către KazMunaiGaz de ce acceptat statul o asemenea soluţie:


"Asta a fost solutia la vremea respectiva. Decat inchiderea am preferat sa incasam dobanda in fiecare an. Din cate stiu eu, in toata aceasta perioada statul a incasat din impozite si taxe 2 miliarde $ din faptul ca rafinaria a functionat, plus dobanda in fiecare an de circa 30 milioane $." . "Trebuie citit foarte atent contractul. Contractul de privatizare nu a fost la Ministerul de Finante, nu l-am citit niciodata, si cred ca nici dumneavoastra nu l-ati citit."

Nu, nici eu nu l-am citit. Şi cred că nici dvs, stimaţi cititori ai Ziarului Financiar, nu l-aţi citit.

 

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO