Eveniment

Furtuna valutară arată de ce România trebuie să-şi ia cât mai repede euro ca scut: De ce să plătim toţi prin curs şi prin dobânzi incompetenţa şi populismul politicienilor?

Furtuna valutară arată de ce România trebuie să-şi...

Autor: Sorin Pâslaru

14.11.2017, 00:06 4942

Lunga perioadă de stabilitate a cursului valutar leu-euro a dat iluzia unei apartenenţe „de facto” a României la zona euro. Puţini se mai temeau şi se mai tem astăzi de o scădere accentuată a leului faţă de euro. Ultima a fost în toamna anului 2008.

Dar deprecierea recentă a leului, de 1% în mai puţin de o săptămână, arată de ce are sens ca România să grăbească aderarea la euro.

Riscul valutar planează asupra capului unei economii cu o datorie externă de 90 de miliarde de euro. Dacă mâine cursul leu/euro va fi de 5 sau 6 lei, mii de companii vor intra în insolvenţă şi zeci de mii de joburi vor fi puse în pericol, fără vina lor directă. Cu cât pot fi reduse riscurile macroeconomice, cu atât mai bine.

Este greu de înţeles de ce, odată ce am îndeplinit criteriile la Maastricht privind cursul, inflaţia, dobânzile şi datoria, nu am aplicat pentru intrarea în zona euro.

Tot apar pe piaţă diverse filosofii privind oportunitatea momentului, care nu iau în considerare un singur lucru: cu un PIB de 180 de miliarde de euro, România este o economie în bătaia vântului, la marginea Uniunii Europene.

Apartenenţa la blocul zonei euro, a doua mare putere economică a lumii, cu un PIB de 10.000 de miliarde de euro, ne va da în sfârşit securitatea economică, după ce NATO şi aderarea la Uniunea Europeană ne-au oferit securitatea militară şi politică.

Diverşi analişti şi chiar oficiali se întrec în a găsi motive pentru a întârzia aderarea la zona euro, născocind alte şi alte criterii: de convergenţă reală, de dezvoltare economică sau a infrastructurii.

În lumea interdependentă de astăzi, economiile mici, neancorate în spaţiul unor monede puternice precum dolarul, euro, lira sterlină sau yuanul, pot fi uşor date peste cap.

La sfârşitul lui 2008, când a căzut Lehman Brothers, problema României nu era datoria publică. Aceasta se situa la doar 12% din PIB. Problema României era atunci datoria externă şi nivelul considerat prea scăzut al rezervelor valutare.

Împrumutul de la FMI de 19,9 miliarde de euro a fost luat, în primul rând, pentru a consolida rezerva valutară. 13 din cele 19,9 miliarde de euro au mers direct la BNR pentru a înlocui rezervele obligatorii în valută ale băncilor.

Băncile-mamă au decis atunci că au nevoie de aceşti bani la centru, unde furtuna istorică le-a dat peste cap şi le-a determinat să apeleze la ajutorul statului olandez, austriac, italian sau francez pentru a supravieţui.

Pentru o economie în dezvoltare, şi acum 100 de ani şi în urmă cu 50 de ani şi astăzi, cea mai mare problemă este datoria externă. Fără datorie externă  nu te poţi dezvolta, pentru că ai nevoie de bani ca să investeşti în echipamente de producţie, în softuri sau în oameni. Dar apoi întrebarea este: cum faci să ai un randament mai bun al investiţiei decât dobânda plătită? Până acum nicio ţară din America Latină nu a găsit răspunsul. Coreea de Sud sau Japonia, în Asia, sunt excepţii.

Aderarea la euro scoate din ecuaţie riscul cursului valutar. Când un chinez sau un american vrea să ştie mai multe despre România, faptul că este în Uniunea Europeană îi dă deja o garanţie că investiţia potenţială are o siguranţă din punctul de vedere al legislaţiei.

A doua întrebare se referă la moneda naţională: Circulă euro la voi?

Când 75% din exporturile României sunt făcute de companii cu capital străin, iar România devine pur şi simplu un element al lanţurilor de producţie din diverse sectoare: auto, aeronautic, cauciuc, petrochimie, existenţa unei monede locale nu face decât să frâneze schimburile.

Populaţia şi companiile s-au obişnuit cu un curs stabil, o inflaţie scăzută şi dobânzi la lei aproape de cele la euro. Dar acestea nu sunt garantate. Degeaba cresc salariile cu 10-12% an la an dacă inflaţia ajunge la 5-6% din cauza deprecierii cursului. Jumătate din creştere dispare.

România a experimentat ani groaznici în care inflaţia era de 300%, iar cursul leu-euro putea să crească şi cu 50% într-o săptămână, aşa cum s-a întâmplat în ‘97 şi ’99.

Economiile periferice au nevoie de ancore puternice pentru a nu fi date peste cap în situaţiile de criză. Noua ţintă propusă în vara acestui an de Ministrul de Externe, Teodor Meleşcanu, de a adera la euro în 2022, nu a fost luată în serios de membrii Comitetului pentru trecerea la euro.

Scuturate de criza din 2009, state precum ţările baltice, Slovenia şi Slovacia nu au aşteptat prea mult să treacă la euro după ce au îndeplinit condiţiile nominale.

Polonia, Cehia şi Ungaria spun că încă nu au decis, însă România nu este în situaţia lor. PIB/capita în România este la jumătate faţă de ţările din grupul de la Vişegrad.

3 milioane de români lucrează în Uniunea Europeană, cea mai mare proporţie relativ la populaţia rezidentă. Românii au adoptat euro într-o măsură mult mai mare decât oricare dintre ţările din Europa Centrală. Toate preţurile la produsele importante -  case, maşini, telefonie mobilă sunt în euro, spre deosebire de la Ungaria sau Polonia.

În pofida stabilităţii cursului oamenii gândesc în euro. Frica de devalorizare va mai dura. De aceea, adoptarea euro va fi o uşurare pentru businessul românesc şi un pas înainte pentru toată economia. Abia atunci se va vedea ce diferenţe de profitabilitate pot exista între branşele locale ale companiilor multinaţionale şi firmele mamă.

Adoptarea euro va accelera procesul de convergenţă. Cu cât stăm mai mult într-o situaţie de incertitudine, cu atât ne vom îndepărta de zona euro, după cum se dovedeşte în aceste zile, când incompetenţa şi populismul politicienilor pun în pericol macrostabilitatea economică obţinută cu greu.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO