Faimoasa intenţie de armonizare a decalajelor dintre regiuni, scoasă în piaţă publică pentru a fi admirată încă de prin 2006 – 2007, rămâne o vorbă în vânt. Decalajele între regiuni se accentuează sau, acolo unde se reduc, reducerea este insignifiantă pentru că investiţiile care să reducă decalajul se fac tot în regiunile mai evoluate economic, acolo unde există infrastructură. În aceste condiţii, o dramă pândeşte România: ghetoizarea.
„Nu ştiu dacă, în cazul Moldovei, nu este deja prea târziu pentru o intervenţie. Din cei peste două milioane de români plecaţi în afară sau în alte regiuni din ţară, cea mai mare parte sunt din Moldova“, comentează cu pesimism economistul Aurelian Dochia.
Motivele unei astfel de situaţii sunt clare: investiţiile vin acolo unde există infrastructură, chiar dacă investitorii sunt obligaţi să caute oameni şi până la 80 de kilometri distanţă de centrul afacerii.
George Stamate, director vânzări la divizia infrastructură din cadrul Arabesque, cu o cifră de afaceri de 1,5 mld. lei în 2014, este clar: proiectele imobiliare, indiferent că este vorba de industrial, rezidenţial sau comercial, se vor dezvolta în continuare acolo unde şomajul este mic şi există infrastructură pentru a atrage investitori. Aşa se petrece în toate industriile, pentru că, ciuda faptului că investitorii se plâng de lipsa forţei de muncă din vestul României, ca urmare a expansiunii explozive a businessului, ei nu par dispuşi să facă un pas dincolo de unde se opreşte autostrada. România experimenteză, prin urmare, cu destul succes, misterioasa fabulă biblică potrivit căreia „celui care are i se va da, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce are“.
Cifrele Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP) spun totul despre asta: dacă în 2014 regiunea Nord–Est, una dintre cele mai sărace, avea un PIB pe locuitori de 62,2% din PIB-ul naţional, în 2019 acest „indice de disparitate“ se va reduce cu doar 0,4%, în vreme ce în cazul unei alte regiuni sărace, Sud-Muntenia, „indicele de disparitate“ va creşte cu 0,3%, la 78,4%. Alte date, aceleaşi concluzii: dacă în 2009 câştigul salarial mediu net reprezenta în regiunea Nord-Est 95% din salariul regiunii Vest (etalonul cu care se măsoară decalajele regionale, întrucât Bucureştiul este într-o altă ligă), în 2019 va însemna 88%. La fel în cazul altor patru regiuni, salariile vor scădea faţă de regiunea Vest.
Toate datele oferă o concluzie deloc liniştitoare: armonizarea nu se produce, cauzele sunt clare şi cunoscute şi, cu toate acestea, nimeni nu ridică un deget.
Este nevoie de o intervenţie masivă a statului, arată Aurelian Dochia.
„Nu există o altă soluţie decât o intervenţie masivă a statului pe o perioadă de 10 – 15 – 20 de ani, intervenţie care să plece de la rezolvarea problemei infrastructurii până la cea a educaţiei. În cazul Moldovei, de pildă, Iaşiul poate deveni un centru de referinţă, un oraş în care să se constituie un sistem de învăţământ performant. Trebuie căutaţi investitori străini şi determinaţi să investească, dar pentru asta trebuie să rezolvi chstiunile urgente. Este un efort pe termen lung pe care numai guvernul îl poate face. Nu ştiu însă în ce măsură o schimbare de guvern nu ar duce la schimbarea strategiei, la schimbarea priorităţilor, cum s-a întâmplat la noi de atâtea ori.“
Dacă vorbim de intervenţia statului şi de investiţii în infrastructură, aici trăim un dezastru. Investiţiile din buget (cheltuielile de capital) s-au redus an de an, de la 4,6% din PIB în 2019, 3,8% în 2010 şi 4,2% în 2011, până la 2,9% în 2012, 2,5% în 2014 şi 2,6% anul trecut. Guvernul a mizat pe fondurile europene, care nu au fost la nivelul programărilor: 7 miliarde de euro a pierdut România din fondurile UE în exerciţiul financiar 2007 – 2013.
Pe programul de infrastructură au fost pierduţi 1,7 miliarde de euro, dar cei 2,5 miliarde de euro care au fost absorbiţi au mers în majoritate tot spre „regiunile bogate“ din centru şi vest, pentru că acolo se construiesc autostrăzi şi se repară căile ferate, în ideea că „trebuie să ne conectăm la Vest“. Estul şi sudul României au fost complet lăsate de izbelişte.
Bugetul pentru 2016 al Ministerului Transporturilor finanţează autostrăzi şi căi ferate în Transilvania şi Banat. Peste 1,3 miliarde de lei vor ajunge anul acesta în infrastructura rutieră din vestul ţării. Modernizările liniilor de cale ferată – 1,8 miliarde de lei – se va petrece tot în vest. Pentru Moldova, bugetul nu prevede niciun ban. Cum să reduci disparităţile cu astfel de proiecte?
Singure, regiunile sărace nu se pot ridica. Se vede clar din evoluţia PIB. La o creştere economică de 3,8% la nivelul ţării în 2015 creşterea a fost în Regiunea Nord-Est de 3,1%, în Sud-Est de 2,6%, Muntenia-Sud de 1,6%, Vest de 4,2%, Nord-Vest de 4,2%, Centru de 4,6%, iar în Bucureşti-Ilfov de 4,6%. Se vede, prin urmare că regiunile sărace au avut o creştere la jumătate faţă de regiunile care beneficiază de infrastructură şi de investiţii. Au şi salarii mai mari, prin urmare. În Vaslui, la zece luni din 2015 (ultimele date disponibile la INS) salariul în judeţ era de 1.365 de lei, faţă de 1.966 de lei în judeţul Timiş. Cu toate salariile mici, investitorii nu vin la Vaslui şi merg tot în Timiş preferând să-şi caută forţă de muncă şi la 80 de kilometri de fabrică.
