La începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu, cel mai occidental lider comunist la vremea respectivă a decis ca România să intre în default – încetarea plăţilor datoriilor externe - pentru a nu rămâne la mâna creditorilor internaţionali. Criza petrolului şi creşterea dobânzilor la dolar aduseseră serviciul datoriei la un nivel nesustenabil.
A fost o decizie teribilă, salutată în blocul comunist şi care a ridicat mândria tuturor celor care protestau împotriva capitalismului: nu mai aveam nevoie de imperialişti, de capitalişti, de bancherii internaţionali, de FMI, de Banca Mondială. Jos cu ei!
Prea puţin se aminteşte că România a crescut spectaculos din punct de vedere economic între 1965 şi 1980 şi pe baza creditelor externe, astfel că la un moment dat datoria externă reprezenta 40% din PIB.
Cea mai bună perioadă a părinţilor noştri a fost în acei ani, de care ei întotdeauna şi-au amintit cu plăcere şi la care se raportau atunci când discutau despre perioada comunistă şi perioada de după 1989.
O parte din marile fabrici de pe vremea lui Ceauşescu (la care ne raportăm şi acum) îşi au originile în acea perioadă şi au fost făcute fie cu credite externe, fie prin parteneriate cu firme occidentale.
Ceauşescu a fost rugat să nu dea default şi să ajungă la o înţelegere cu creditorii internaţionali. Nu a vrut, iar consecinţele pe care le-au plătit România şi românii după 1980 au fost dramatice, chiar dacă Ceauşescu a plătit toată datoria externă (România este considerată singura ţară din lume care şi-a plătit integral datoria externă după ce a dat default).
Citiţi afirmaţia lui Martin Armstrong, despre România şi datoria externă:
“Ieri am băgat şase filme. Am venit pentru trei zile”
Radu Gheţea, preşedintele CEC Bank care în anii ‘80 lucra la BRCE – Banca de Comerţ Exterior a României –, spune că încetarea plăţilor a fost cea mai mare greşeală a lui Ceauşescu.
Citiţi declaraţiile lui Radu Graţian Gheţea pe www.zf.ro:
România nu a mai avut acces la finanţarea externă timp de 15 ani, din lipsă de importuri – piese de schimb, echipament şi tehnologie nouă -, economia a început să se îmbolnăvească, iar piaţa internă a fost golită de produse.
România continua să producă, dar la un cost mult mai mare şi îşi consuma resursele interne inutil, pe seama populaţiei. Fiind copii, noi nu am simţit lipsurile, dar părinţii noştri au plătit într-un fel sau altul acea perioadă.
După 35 de ani, Grecia este la un pas să facă aceeaşi greşeală, retorica actualilor lideri fiind identică cu cea a lui Ceauşescu: să nu mai depindem de creditorii internaţionali, de FMI, nu ne spun alţii ce să facem noi, noi nu trădăm poporul, FMI nu are ce să caute în Europa, băncile sunt duşmanii, iar pieţele financiare vor să ne distrugă, să ne aducă în genunchi etc.
Nu ştim ce se va întâmpla cu Grecia dacă va intra în default şi va ieşi din zona euro. Putem doar să bănuim, pe baza trecutului, chiar şi a celui avut de România. Puterea de cumpărare a grecilor, fie ei angajaţi sau pensionari, se va reduce cu cel puţin o treime, accesul la pieţele financiare internaţionale va fi stopat ani buni, ceea ce va reduce aproape la zero capacitatea ţării de a se împrumuta şi de a fi parte la un circuit comercial internaţional curent, investitorii vor evita Grecia, iar locuri de muncă nu vor mai fi create. Naţionalizarea, un cuvânt care se vinde poporului foarte bine atunci când principalele companii sunt deţinute de străini, este o alternativă doar dacă grecii sunt mai buni manageri decât cei pe care îi schimbă. Faptul că se schimbă proprietatea prin forţă sau că se naţionalizează băncile nu înseamnă că le va merge automat mai bine şi că se vor crea peste noapte noi locuri de muncă mai bine plătite. Şomajul în Grecia în rândul tinerilor este deja de 40%.
Chiar dacă Grecia nu va mai plăti nimic din datoria externă (316 mld. euro la un PIB de 191 de miliarde de euro), tot va avea nevoie de pieţele financiare internaţionale cândva. Peste ani vor fi alţi bancheri, însă memoria pieţelor financiare rămâne intactă, aşa cum s-a întâmplat cu România.
De aceea Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a tras cu dinţii în 1998-1999 ca România să nu intre din nou în default, aşa cum sugerase FMI.
În 1945, la Yalta, Stalin (Uniunea Sovietică), Churchill (Marea Britanie) şi Roosevelt (SUA) şi-au împărţit teritoriile şi influenţele de după război. România a fost dată ruşilor la schimb cu Grecia, care a trecut sub influenţă britanică şi americană.
Pentru binele grecilor, sperăm că acum nu s-a făcut schimbul invers.
Oricum, mai sunt zece zile şi vom vedea ce vor decide liderii politici ai Greciei pentru poporul lor, unde cred că le va fi mai bine: în zona euro, în chingile austerităţii, cu o putere de cumpărare uşor mai redusă şi cu o poartă deschisă pe pieţele financiare, sau în afara zonei euro, cu o altă monedă, cu accesul la finanţare externă blocat, fără resurse interne şi cu o putere de cumpărare tăiată dramatic. Grecia nu este aşa de competitivă şi nici nu are resurse naturale ca să se descurce singură.
Pentru a-şi răzbuna istoria decisă în 1945, România are o şansă de a lua locul Greciei la masă şi a arăta că poate fi un aliat mult mai puternic pentru Uniunea Europeană şi pentru NATO în zona balcanică, aşa cum Turcia a preluat rolul Egiptului în Orientul Mijlociu.
Asta dacă şi liderii noştri politici şi economici vor acest lucru.
