În urmă cu ceva vreme, Bob Funk, CEO şi preşedintele consiliului de administraţie al Express Employment Professionals, observa într-un comentariu pentru Wall Street Journal că în SUA, ca un paradox, când şomajul scade, nemulţumirea faţă de politica guvernului creşte. Dar nu este, de fapt, niciun lucru nemaipomenit, admite el; se întâmplă pentru că aşteptările populaţiei se modifică, oamenii vor şi mai mult.
În România, în ultima vreme, oamenii nici nu mai sunt întrebaţi despre politica guvernului, sunt întrebaţi dacă vor să plece din ţară şi mulţi spun că vor şi chiar vor. Şi nimeni nu are o politică coerentă să-i ţină aici. În ultimele luni 90.000 de români au aplicat pentru joburi în străinătate, în vreme ce în trimestrul I în România erau vacante peste 58.000 de joburi.
Şomajul nu scade decât marginal, dar numărul de locuri de muncă vacante creşte, iar angajatorii se plâng că nu găsesc oameni pe care să-i angajeze. Astfel de lucruri ce par de neînţeles sunt ascunse în statistici şi nimeni nu vorbeşte despre ele nici măcar ca să se laude. Şi asta se întâmplă pentru economia nu funcţionează şi nu respiră într-un ritm regulat, astfel încât o tulburare de ritm să devină vizibilă şi îngrijorătoare. Rupturile de ritm, indiferent că e vorba de creşterea economică, de angajări, de nivelul investiţiilor, de lipsa de predictibilitate a legilor, sunt normă. Pe nimeni nu ar mira dacă şomajul ar creşte cu câteva procente în câteva luni pentru că atunci când haosul domneşte nu ai timp de fineţuri.
În Franţa, când se apropie data publicării datelor despre şomaj toată lumea intră în alertă: câştigă/pierde François Hollande pariul cu piaţa muncii? Când în SUA se apropie data publicării statisticilor privind noile angajări, lumea îşi ţine respiraţia: spre ce ne îndreptăm? Ce semnale ne oferă economia? În România nu l-am auzit pe ministrul muncii lăudându-se măcar: am creat peste 150.000 de locuri de muncă în patru luni!
Şomajul, angajările, locurile de muncă vacante, nivelul investiţiilor, calitatea lor au devenit irelevante în dezbateri pentru că nimeni nu a făcut din ele un reper.
În vremea crizei din economie au dispărut 600.000 de locuri de muncă. Sunt opt ani de atunci şi lucrurile nu s-au întors măcar la acea perioadă. Totuşi economia merge în direcţia bună, dar cât mai ţine această direcţie? Câţi ştiu că, de la începutul anului până acum, au fost create 156.000 de locuri de muncă? - aşa reiese cel puţin din datele Finanţelor, care adună laolaltă mai multe surse, între care INS şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
La finalul lui aprilie erau 4,76 de milioane de salariaţi, cu 156.000 mai mult decât în decembrie 2015. Ar mai fi de recuperat vreo 70.000 de joburi pentru a se ajunge la nivelul lui 2008. În primele patru luni din an angajările au înregistrat o creştere de 2,3% (sau de 3,5% faţă de cifrele din aprilie 2015).
În sectorul privat procentul a crescut cu 4%, iar angajatorii caută în continuare să angajeze. Dar câţi din aceşti angajaţi sunt cu contract individual pe durată nelimitată, câţi au contracte pe durată limitată, câţi au program complet, câţi parţial? De ce şomajul nu scade (doar minus 0,1% din decembrie 2015 până în mai 2016)? Cifrele şi explicaţiile există sau trebuie să existe, dar nimeni nu aduce în discuţie aceste aspecte pentru că cei mai mulţi dintre decidenţi nu ştiu foarte probabil care este relevanţa unor astfel de cifre.
Care sunt marile teme de dezbatere în România actuală? Greu de spus. Avem de toate şi nimic în aceeaşi vreme şi faptul că mulţi dintre cei care iau decizii nu ştiu, de fapt, cum funcţionează economia şi ce este relevant pentru ea îl arată chiar avalanşa de pretenţii financiare cu care parlamentarii bombardează guvernul în prag de alegeri.
Investiţiile străine cresc şi ele, dar sunt departe de ritmurile din anii de boom.
