Guvernul a anunţat ieri că amână proiectul de lege a salarizării unitare în sectorul public, iar realitatea este că pregătirea este insuficientă pentru o lege care vizează 1,2 milioane de angajaţi.
Pentru o astfel de lege, necesară în condiţiile în care fiecare categorie de bugetari şi-a făcut propria salarizare în ultimele două decenii, este nevoie de trei lucruri: să se ştie de unde plecăm, ce bani sunt disponibili şi cum contribuie aceste creşteri la servicii publice mai bune.
Mai întâi, adevărul e că nimeni nu ştie care este situaţia cu salariile bugetarilor. Nu există un Revisal – sistemul de înregistrare a contractelor de muncă pentru angajatorii privaţi - şi pentru angajatorii de stat. De fapt, de multe ori nici nu există contracte de muncă, ci alte tipuri de angajare.
Ce ştim este doar ce spune Ministerul Finanţelor despre numărul total de bugetari, defalcaţi pe anumite categorii - administraţia centrală, administraţia locală. Spre exemplu, în februarie 2017 erau 1.189.873 de bugetari, din care 500.000 în administraţia centrală şi 689.816 în administraţia locală.
Pentru toţi cei 1,189 milioane de bugetari, administraţia a cheltuit în 2016 circa 57 miliarde de lei, adică un sfert din cheltuiala totală a bugetului general consolidat sau 7,5% din PIB. România a strâns anul trecut taxe şi contribuţii sociale de circa 28% din PIB.
Din cele 57 miliarde de lei, 21,5 mld. lei s-au cheltuit cu salariile celor 500.000 de angajaţi din administraţia publică centrală, ceea ce înseamnă un salariu mediu net lunar de 2.100 de lei.
În administraţia locală, unde cheltuiala cu salariile celor aproape 690.000 de bugetari a fost de 25,1 miliarde de lei în 2016, salariul mediu net a fost de 1.783 de lei pe lună.
Profesorii şi doctorii, de unde a plecat necesitatea reaşezării grilelor salariale, sunt plătiţi şi de administraţia centrală şi de cea locală.
Aşa că nu există date care să arate: ce salariu mediu net au şi între ce limite câştigă medicii, asistentele medicale, profesorii de diverse categorii, funcţionarii de diverse categorii, şoferii sau secretarele. Şi dacă nu ştii, cum ştii ce să faci?
În al doilea rând, nimeni nu a prezentat până în prezent impactul noii legi asupra cheltuielilor totale. Astăzi, salariile consumă un sfert din buget şi 7,5% din PIB. În 2008, erau la 9,5% din PIB şi a urmat prăbuşirea. Cu aceste creşteri se duce cheltuiala iarăşi spre un nivel nesustenabil de 9% din PIB sau pot fi acoperite din sursele viitoare de venituri?
Deja, la două luni în 2017 cheltuiala cu salariile a crescut cu 14%, în condiţiile în care veniturile la bugetul general consolidat au scăzut cu 1,4% faţă de aceeaşi perioadă de anul anterior. Dacă mai vin şi alte majorări preconizate, ne ducem spre un plus 20% la cheltuiala salarială bugetară numai în 2017. Este posibil? Există surse pentru acoperirea acestor creşteri?
Plus, trebuie să rămână tot 1,9 milioane de bugetari câţi sunt astăzi? În 2008 erau 1,4 milioane, în 1990 erau 800.000. Mai vorbeşte cineva de standarde de cost în sistemul public? Este normal ce se întâmplă spre exemplu în sectoarele din Bucureşti, unde salariile funcţionarilor de la Taxe şi Impozite reprezintă o treime din sumele colectate? Cheltui 33 de lei ca să strângi 100 de lei?
În al treilea rând, dacă vor creşte substanţial salariile profesorilor şi medicilor, cum este necesar, cine garantează îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice de sănătate şi educaţie?
La Spitalul Municipal din Bucureşti a crescut salariul mediu al doctorilor cu 80% în decembrie 2016 faţă de decembrie 2015. Foarte bine. Este încă mic un salariu mediu net de 6.000 de lei lunar pentru un medic de la Spitalul Universitar. Dar a crescut în aceeaşi perioadă calitatea serviciilor oferite cu 80%?
Legea salarizării unitare din sistemul public este praf în ochii oamenilor dacă astăzi nu ştim unde suntem, dacă nu sunt bani şi dacă nu ştim ce vrem de la bugetarii mai bine plătiţi.
sorin.pislaru@zf.ro
