Presaţi de taxele uriaşe pe muncă, angajatorii caută căi alternative pentru a-şi plăti oamenii

Mai mult de jumătate din evaziunea fiscală de pe piaţa muncii, estimată la 16,7% din PIB, provine din munca la gri, iar fenomenul este atât de răspândit, încât administratorii de firme au reuşit să găsească diferite „breşe“ fiscale prin care să scoată banii din companii pentru a plăti lunar în plicuri o parte din sumele aferente salariilor angajaţilor.

Folosirea metodei dividendelor, a avansurilor spre decontare, a înregistrării de servicii sau chiar a firmelor offshore este cel mai des întâlnită metodă de ocolire a legii pentru plata angajaţilor, spun consultanţii fiscali, care avertizează însă că acestea sunt periculoase şi nerecomandate.

Povara fiscală reprezentată de contribuţiile sociale aferente salariilor i-a determinat pe o mare parte din angajatorii locali să folosească practica angajării de forţă de muncă „la gri“, în sensul că încheie cu angajaţii contracte de muncă cu salariul minim pe economie, iar restul banilor îl oferă sub formă de cash. Iar economiile făcute de angajator sunt semnificative.

Dacă la un salariu mediu net de 1.687 de lei încasat de angajat (aceasta fiind valoarea salariului mediu net pe economie în luna iunie) cheltuiala totală a angajatorului este de 2.987 de lei pe lună, folosirea metodei la „gri“ înseamnă ca angajatorul să aibă o cheltuială totală de 1.687 lei (1.153 cu salariul minim plătit pe contractul de muncă, plus încă 534 de lei plătiţi sub formă de cash angajatului). Cu alte cuvinte, angajatorul îşi reduce, dintr-odată, cu 43% costurile cu salariul angajatului dacă foloseşte munca la gri.

 „Pentru justificarea sumelor plătite în plic, în timp, au fost experimentate mai multe metode în funcţie de domeniul de activitate al companiei, de cuantumul sumelor sau de recurenţa plăţilor. Una dintre ele este înregistrarea de avansuri spre decontare, care reprezintă sumele pe care le scot angajaţii din casierie pentru a cumpăra diverse bunuri pentru companie (detergenţi, şerveţele etc.), care ar trebui teoretic să fie decontate la un moment dat, dar care de regulă rămân «agăţate» în contabilitatea firmei“, a explicat consultantul fiscal George Niculescu. O altă metodă este, spune el, aceea a înregistrării de servicii, deoarece legislaţia este destul de inflexibilă în ceea ce priveşte serviciile, în sensul că la calculul impozitului pe profit astfel de cheltuieli sunt nedeductibile, iar pentru a fi deductibile contribuabilul are obligaţia de a argumenta/documenta prestarea efectivă a acestora.

„Ce-a de-a treia metodă este cea a acordării de divi­dende, conform legislaţiei actuale, prin care beneficiarii acestora folosesc o parte din bani pentru plata angajaţilor în perioada următoare“, a mai spus Niculescu.

În prezent, circa 800.000 de angajaţi sunt plătiţi la nivelul salariului minim pe economie, care este de 900 de lei brut (670 de lei net) pe lună. Deşi este o metodă nerecomandată şi aduce pierderi pe termen lung atât pentru bugetul statului, cât şi pentru angajaţi (care au contribuţii mai reduse la pensii, sănătate şi şomaj), specialiştii spun că practica este întâlnită atât la firmele mici şi mijlocii, cât şi la companiile mari.

„Acordarea de dividende, pe care le încasează asociatul, este o metodă frecvent întâlnită şi mai apropiată de lege. Apoi mai există acele avansuri spre decontare, sumele ridicate din casieria societăţii care se compensează ulterior cu încasări din dividende sau cu facturi false, precum şi metoda offshore, mai evoluată, prin care se înfiinţează firme în străinătate, din care se ridică valuta de la ATM-uri şi apoi se aduce în ţară pentru ca aceste plăţi să se facă sub formă de cash“, a explicat şi consultantul fiscal Emilian Duca. El a mai spus că în cazul în care inspectorii Fiscului descoperă evaziunea fiscală prin munca la gri sunt sancţionaţi angajatorii, dar că în unele cazuri şi angajaţii, care pot fi consideraţi complici la evaziunea fiscală.

„Fiscul are capacitatea tehnică de a urmări firul ba­nilor în cazul celor care utilizează foarte mult cash pen­tru a identifica astfel de situaţii, dar momentan nu acţio­nează decât pe bază de reclamaţii“, a mai spus Duca.

Pe de altă parte, inspectorii de muncă, care sancţionează munca la negru, sunt „legaţi la mâini“ în ceea ce priveşte munca la gri. Aceştia nu au atribuţii de a verifica dacă o companie îşi plăteşte salariaţii la „gri“, ei fiind obligaţi doar să verifice dacă angajaţii au contracte individuale de muncă, iar salariile pe care le primesc sunt cel puţin egale cu nivelul salariului minim pe economie.

„Pe piaţa muncii evaziunea fiscală este estimată undeva în jurul valorii de 16,7% din PIB pe an. Noi estimăm că mai puţin de jumătate din evaziunea fiscală de pe piaţa muncii se face din munca la negru, iar restul provenind din munca la gri. Dacă se adaugă şi evaziunea din sistemul economic, de tipul neplăţii TVA, evaziunea totală se ridică în jurul a 30% din PIB, adică la nivelul unui buget anual al ţării“, a explicat Bogdan Hossu, liderul confederaţiei sindicale „Cartel Alfa“.

Angajaţii acceptă să fie plătiţi „la gri“ din două motive, fie pentru că au o slabă cunoaştere a drepturilor lor, fie pentru că au o cultură generală proastă cu privire la cum se negociază contractul de muncă, spune avocatul specializat în Dreptul muncii Costel Gîlcă. „Salariatul ar avea două posibilităţi, fie să nu accepte, fie să sesizeze inspectoratul teritorial de muncă“, a spus Gîlcă.

În opinia consultantului George Niculescu, acceptarea de către angajaţi a unor forme de salarizare la gri poate fi explicată prin faptul că, indiferent de contribuţia la sănătate, serviciile pe care le primesc de la sistemul medical de stat sunt în general de proastă calitate.

„În ceea ce priveşte contribuţia la pensie, aşa cum este prezentată situaţia în acest moment, cum că generaţiile active actuale nu vor mai putea beneficia de pensii deoarece nu va avea cine să le plătească, descurajează cu totul intenţia de a contribui la acest fond. Mai mult, legislaţia cu privire la venitul minim garantat care determină egalizarea veniturilor obţinute de o persoană care are dreptul la o pensie, dar a avut un salariu minim şi o persoană care nu a înregistrat venituri conduce la indiferenţa oamenilor în ceea ce priveşte declararea sau nu a veniturilor obţinute, principiul este simplu: «ce-i în mână nu-i minciun㻓, a mai spus Niculescu.

În opinia sa, pentru o îmbunătăţire a situaţiei este necesară o reglare a tuturor mecanismelor prin im­plementarea unor ajustări semnificative a politicilor fiscale.

„De ce nu sunt eventual trei taxe: impozit venit, contribuţii sociale individuale şi contribuţii sociale angajator (bază unică de calcul, iar pentru contribuţiile sociale stabilirea unui plafon maximal)“, se întreabă consultantul.