Opinie de Sorin Pâslaru - redactorul Şef al ZF

Canalizarea, apa potabilă şi accesul la gaz metan pentru fiecare locuinţă din România trebuie să fie precum electrificarea, într-un program centralizat, nu să stea după proiectele autorităţilor locale

1 feb 2018 Autor: Sorin Pâslaru

Sorin Pâslaru - redactorul Şef al ZF

2018 este un an crucial pentru absorbţia fondurilor europene, nu atât pentru că se poate recupera ceea ce s-a întârziat în perioada 2014-2017, dar pentru că în acest an se stabileşte bugetul Uniunii Europene pentru următorul exerciţiu financiar, 2020-2027.

Până la mijlocul anului, statele sunt chemate să facă propuneri privind noua perioadă de programare bugetară în funcţie de propriile obiective. Întârzierea absorbţiei pe exerciţiul 2014-2020 se datorează atât autorităţilor române, care s-au mişcat greu cu acreditarea noilor autorităţi de management, cât şi birocraţiei de la Bruxelles.

Astfel, pentru fiecare nou exerciţiu bugetar este necesară o nouă structură a instituţiilor care să administreze banii europeni şi noi programe. Abia ce se obişnuise administraţia publică din România cu POSM  - programul pentru mediu - sau POSDRU - pentru resurse umane - din exerciţiul financiar 2007-2014, că acum trebuie să înveţe noile programe, POCU (resurse umane), POC (competitivitate) sau POIM (infrastructură).

În aceste condiţii a fost nevoie de noi acreditări, de noi schimburi de hârtii între Bruxelles şi Bucureşti. Şi nu numai. Toate ţările membre ale UE a trebuit să o ia de la capăt cu acreditarea instituţiilor şi noile planuri de absorbţie.

Sigur că aici este un minus structural al Uniunii Europene faţă de alte regiuni dezvoltate de pe glob. Ar fi de neimaginat un astfel de circuit al fondurilor federale în Statele Unite.

Până la urmă însă, este vorba de nişte bani care vin, nu pleacă şi trebuie făcute ajustările necesare pentru a trece la o absorbţie cât mai rapidă.

Însă nici nu trebuie să fim împiedicaţi de matricile înguste de la Bruxelles în a construi soluţii ca să ne atingem scopul şi să folosim banii din fondurile europene pentru schimbarea într-adevăr a României.

Este vorba de 3-4 miliarde de euro pe an care intră net în economie. La limită, ideal ar fi ca aceşti bani să acopere deficitul bugetar.

Adică Bruxelles-ul să spună: aveţi dreptul să cheltuiţi peste venituri 3 miliarde de euro pe an pe ce consideraţi voi că este necesar, iar noi venim şi decontăm facturile. Bruxelles-ul, însă, spune nu. Prezentaţi voi axe prioritare – infrastructură, resurse umane, dezvoltare regională, mediu –, faceţi dosare, depuneţi proiecte, noi verificăm dacă sunt eligibile şi vă dăm banii.

Aceasta este o metodă de lucru care presupune neîncrederea Comisiei Eruropene că statele ar folosi banii suplimentari în direcţiile convenite strategic la nivelul Uniunii Europene.

Dacă în această manieră nu se poate lucra, atunci măcar o ţară precum România, aflată în stadiul de subdezvoltare, ar trebui să poată să formuleze programe în cadrul unui singur proiect prin care să rezolve o anumită stare de înapoiere.

De exemplu, dacă sunt 2.200 de şcoli fără toaletă în interior, cum a anunţat ministrul învăţământului, de ce să fie necesare sute de proiecte pentru fonduri europene depuse de diverse primării sau consilii judeţene, fiecare cu propriul dosar şi propria şansă de finanţare odată intrate în tăvălugul procesului de finanţare?

De ce nu poate pur şi simplu Ministerul Învăţământului să propună un singur proiect de renovare şi modernizare a celor 2.200 şcoli, în valoare de 200 sau 300 de milioane de euro? Pur şi simplu fiecare director de şcoală completează un formular cu situaţa şcolii, cu necesarul de finanţare, Ministerul Învăţământului centralizează şi în decursul a trei sau cinci ani termină proiectul.

La fel, pentru extinderea reţelelor de apă şi de canalizare la toate cele 8,7 milioane de locuinţe din România. De ce să fie necesar ca autorităţile locale să vină ele cu proiecte, cu consultanţi, cu dosare care sunt sau nu complete? De ce să fie lăsată la latitudinea lor însăşi decizia să ia sau nu bani europeni pentru accesul populaţiei la utilităţile de bază?

Apa potabilă şi canalizarea trebuie să fie extinse prin mandat direct de la guvern, pentru că banii vin centralizat, dintr-o singură sursă. Aşa cum s-a realizat reţeaua de energie electrică şi au fost electrificate locuinţele din România în urmă cu 60 - 70 de ani, la fel este necesar un program general prin care să fie finanţate în mod centralizat utilităţile de bază. Iar dacă sunt bani la Bruxelles pentru asta, să-i luăm de la Bruxelles.

Doar două treimi din locuinţele din România sunt conectate la apă potabilă şi canalizare în prezent, în condiţiile în care în Franţa sau Gemania procentul este de 98%.

De ce să laşi la opţiunea aşa-numiţilor beneficiari locali decizia de a aplica pentru ceea ce trebuie să fie baza civilizaţiei, adică apa curentă?

Poţi să aplici această metodă prin care autorităţile locale sunt chemate să facă proiecte pentru banii disponibili din fonduri europene sau alte resurse în ceea ce priveşte o sală de concerte, un ştrand sau un spaţiu de recreere.

Dar dacă tot se discută despre ce să vrea România în exerciţiul financiar 2020-2017, obiectivul ar trebui să fie simplu: patru, cinci mari programe – 2.200 şcoli renovate, apă curentă, canalizare şi conectare la reţeaua de gaz metan pentru fiecare locuinţă din România. Se mai adaugă 10.000 de km de drumuri naţionale şi judeţene modernizate şi 1.000 de km de autostrăzi şi gata.

Altfel, dosarele necesare vor depăşi în înălţime, puse unele peste altele, lungimea instalaţiilor de apă şi a autostrăzilor pentru care teoretic sunt făcute.

 

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 01.02.2018

 
Cuvinte cheie:
canalizare
, proiecte
, refuz
, autoritati locale
, gaze
, apa
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide