Muzica pop coreeană, cunoscută drept K-Pop, înregistrează un succes masiv printre fanii din Occident, unde videoclipuri ca cel al piesei "Gangnam Style" au adunat peste 40 de milioane de vizualizări pe YouTube în mai puţin de o lună. Acasă, însă, cei mai cunoscuţi dintre artiştii K-Pop nu câştigă suficienţi bani din muzică, potrivit Business Insider.
La suprafaţă, situaţia arată foarte bine pentru artişti. PSY, pe numele lui real Park Jae-sang, cel care cântă piesa "Gangnam Style", ţine concerte de patru ore în Seoul, cu publicuri de zeci de mii de fani. În Finlanda, piesa lui a ajuns pe primul loc în clasamentele dance ale iTunes.
Alte exemple de succes sunt formaţii precum Super Junior şi 2NE1, care vând milioane de CD-uri şi bilete de concert în alte părţi ale Asiei. Pe măsură ce piesele K-Pop ating poziţii din ce în ce mai înalte în clasamente, acţiunile şi profiturile unor case de producţie precum SM Entertainment cresc exponenţial.
Acasă, însă, în Coreea de Sud, lucrurile stau mai rău. Ţara are cele mai rapide conexiuni de broadband din lume, iar coreenii apelează foarte des la descărcările de pe internet. Descărcarea de muzică, în sine, nu este o problemă, dar felul în care se descarcă muzica, este.
În alte ţări, melomanii plătesc pentru descărcări, prin intermediul aplicaţiilor precum iTunes de la Apple. Fanii plătesc de obicei 99 de cenţi pentru o piesă (sumele fiind chiar mai mari în ţări precum Japonia şi Marea Britanie). Din această sumă, 70% merge spre casele de producţie şi artişti.
În Coreea de Sud, piaţa funcţionează diferit. Serviciile bazate pe abonament, care permit ascultătorului să închirieze muzica, sunt extrem de populare. Fanii plătesc 9.000 de woni (aproximativ 8 dolari) pe lună şi au acces la 150 de piese. Astfel de servicii au adus vânzările de muzică la nivelul de 430 miliarde woni în 2011.
Pentru casele de producţie şi artişti, însă, răsplata e minoră. În sistemul cu abonamente, artiştii primesc aproximativ 30 de woni, care ulterior sunt împărţiţi între artist, compozitor şi casa de producţie. Astfel, chiar şi 1 milion de descărcări nu reuşesc să acopere costurile unui videoclip.
Frica de descărcările ilegale menţine preţul mediu al unei piese în format digital la nivel scăzut. Faptul că operatorii de servicii pe bază de abonament constituie un oligopol reduce şi mai mult puterea de negociere a caselor de producţie. Ca atare, SM Entertainment a câştigat aproximativ 1,9 miliarde de woni din vânzările digitale locale în 2012. Spre comparaţie, casa de producţie a vândut CD-uri în valoare totală de 3 miliarde woni, deşi se presupune că formatul fizic pierde teren în ziua de azi.
SM Entertainment şi alţi promotori de K-Pop acoperă această lipsă prin angajarea vedetelor în diferite campanii de promovare de produse sau emisiuni televizate. Cele mai mari case de producţie au devenit experte în a scoate bani nu din muzica ci din numele artiştilor, însă artiştii care pot profita de astfel de metode sunt foarte puţini.
Modelul de business aplicat în Coreea de Sud, dezvoltat de producătorii de maşini, era acela de a dezvolta o prezenţă extrem de puternică pe piaţa locală, urmată de lansarea către export. Artiştii pop, însă, au întors pe dos acest model şi caută să îşi dezvolte o prezenţă puternică pe pieţele externe, pentru a compensa veniturile foarte slabe înregistrate acasă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
