Am participat pe 1 noiembrie 2000 la conferinţa de presă la care preşedintele Fondului Proprietăţii de Stat de atunci, Radu Sârbu şI Dinu Patriciu, proprietarul Rompetrol, au anunţat preluarea de către Rompetrol a rafinăriei Petromidia de la statul român, cu plata în rate.
Aceasta a fost afacerea care l-a propulsat pe Dinu Patriciu în liga mare a petroliştilor, dar semne de întrebare au apărut încă de atunci şi nici astăzi nu este clar cine este responsabil de nerecuperarea de către stat a unei sume de 600 milioane de dolari aferentă tranzacţiei.
Erau ultimele zile de guvernare ale Convenţiei Democrate, când prim-ministru a fost Mugur Isărescu, fostul şI actualul guvernator al Băncii Naţionale a României. Pe 26 noiembrie 2000 urmau alegerile legislative, în care PDSR-ul avea să câştige la scor.
Conferinţa a avut loc la Hilton.
Îmi amintesc că am avut o senzaţie de treabă care trebuia terminată cât mai repede, până noul guvern nu se instala la putere, că se grăbeau să dea rafinăria.
Petromidia era citată constant printre “găurile negre” de care România trebuia să scape ca să aibă în sfârşit o economie de piaţă. În 1990 aveam o capacitate de rafinare de 30 milioane de tone, dublă faţă de consumul de combustibili atunci şi de cinci ori mai mare faţă de cele 6 milioane de tone de benzină şi ţiţei care se consumă în prezent.
A fost o încercare de privatizare cu turcii de la Akmaya, care ar fi trebuit să plătească 725 milioane de dolari, dar a eşuat. Radu Sârbu, care avea atunci frâiele privatiz ării, spune acum pe blogul său că de fapt turcii au fost alungaţi de serviciile secrete locale care ar fi organizat o ambuscadă, un scandal cu un reprezentant al firmei turceşti prins la graniţă cu planuri ale rezervelor de ţiţei din Marea Neagră.
Oficial, informaţia de atunci era că turcii nu plătiseră suma la care se angajaseră.
Îmi amintesc că am pus întrebarea cine garantează că de data aceasta va fi plătită suma cu care se angajase Dinu Patriciu să cumpere rafinăria, de 50 milioane $, iar Radu Sârbu a dat asigurări feroce: “avem clauze rezolutorii”, nici nu poate fi vorba de neplată.
Miza de fapt era de fapt recuperarea de către stat a unei datorii de 240 milioane de dolari. Patriciu se mai angaja să facă investiţii de 225 milioane de dolari în instalaţii tehnologice şi repornirea petrochimiei. Cei 50 milioane dolari urmau să fie plătiţi în trei rate, din care prima, de 17 milioane de dolari, în 90 de zile.
Ce s-a întâmplat în realitate? Nu se cunoaşte în prezent câţi bani a plătit Patriciu în mod efectiv pentru Petromidia, dar în 2003 rafinăria a obţinut o rescadenţare către stat a unei datorii care între timp crescuse la 600 milioane de dolari, pentru că nu numai că sumele cu care se angajase cumpărătorul nu au fost plătite la timp, dar nici taxele aferente activităţii din acea perioadă nu au fost achitate.
Rescadenţarea s-a făcut printr-o emisiune de obligaţiuni care ar fi trebuit răscumpărată de Petromidia în 2010, ceea ce nu s-a întâmplat.
Aşa că în prezent statul mai are de recuperat de la Petromidia, care între timp a fost vândută kazacilor de KazMunaiGaz, circa 530 milioane de dolari, după ce 70 milioane de dolari au fost achitaţi de aceştia. În schimb a primit 44% din acţiunile rafinăriei.
Pe de altă parte, ceea ce a anunţat atunci Dinu Patriciu că vrea să facă din Petromidia, şi anume o rafinărie a Balcanilor, până la urmă s-a confirmat. Astăzi rafinăria Petromidia are afaceri de 2,6 miliarde de euro.
Îmi amintesc că după conferinţă, în holul de la etajul unu al hotelului, Dinu Patriciu a explicat pe larg planurile sale de extindere în Balcani şi eram destul de mirat. Cum s-ar fi putut transforma gaura neagră a economiei de până atunci într-o asemenea forţă? Dinu Patriciu era foarte convins însă, nu ştiu dacă erau planurile sale sau ale altor oameni mai experimentaţi din această industrie din spatele său, dar sunau logic.
“Ne vom extinde în Balcani. Noi nu ne gândim ce spaţiu de expansiune avem aici lângă noi. Istoric, România a fost o forţă economică în Balcani, trebuie să redevenim”, spunea el atunci. Şi când vezi astăzi o rafinărie Petromidia la 500 de km de Bucureşti, în sudul Bulgariei, realizezi că unele planuri chiar se împlinesc.
Ca cele mai multe privatizări din România şi ca dealtfel multe din faptele care s-au întâmplat după decembrie 1989, şi această privatizare este înconjurată de foarte multe întrebări şi nelămuriri. Cum au reuşit un grup de câţiva zeci de oameni să îşi împartă în felii activele economiei româneşti sau sau cum le-au făcut cadou altora, români sau străini, probabil că numai istoria sau justiţia va stabili.
După cum a spus unul din oamenii cheie din acea perioadă, Mihai Tănăsescu, fost ministru de finanţe în perioada 2000-2004 şi unul din cei care au semnat ordonanţa de transformare a datoriilor Petromidia în obligaţiuni pe 7 ani, când l-am întrebat în 2007 la vânzarea Petromidia către KazMunaiGaz de ce acceptat statul o asemenea soluţie:
"Asta a fost solutia la vremea respectiva. Decat inchiderea am preferat sa incasam dobanda in fiecare an. Din cate stiu eu, in toata aceasta perioada statul a incasat din impozite si taxe 2 miliarde $ din faptul ca rafinaria a functionat, plus dobanda in fiecare an de circa 30 milioane $." . "Trebuie citit foarte atent contractul. Contractul de privatizare nu a fost la Ministerul de Finante, nu l-am citit niciodata, si cred ca nici dumneavoastra nu l-ati citit."
Nu, nici eu nu l-am citit. Şi cred că nici dvs, stimaţi cititori ai Ziarului Financiar, nu l-aţi citit.
