Au trecut deja şase ani. La 15 septembrie 2014, s-au împlinit şase ani de la explozia care a zguduit America şi lumea întreagă. Prăbuşirea Lehman Brothers la 15 septembrie 2008 a fost catastrofală. Banca a căzut în gol, fapt ce anunţa lumii întregi că începe criza. O cumplită criză globală, ce a lovit marile pieţe financiare, fiind dublată şi de recesiuni durabile.
O recesiune a tăiat dur din pâinea numită PIB şi în România. O pâine căreia îi spunem PIB facem în fiecare an, cuprinzând grâul, şi automobilele de Colibaşi, şi tabla de la Galaţi, de fapt tot ceea ce producem într-un an. Am făcut câte o astfel de pâine şi în cei doi ani de recesiune. Dar cu semnul minus.
Lumea trăise până la prăbuşirea Lehman Brothers iluzia unei prosperităţi eterne. Mari economişti, cu deosebire americani, credeau că nu se va mai trăi cu urcuşuri şi coborâşuri economice. Propovăduiau un timp îndelungat de prosperitate. Am căzut şi noi în această capcană după intrarea în UE şi în NATO. Ne-am trezit cu mulţi bani, ce treceau graniţa şi veneau în ţară sub diverse forme. Valuri de valută imposibil de absorbit în întregime. Nu eram pregătiţi pentru atâta bănet. Acum suntem într-o nouă tranziţie. Între un ciclu care s-a încheiat şi un ciclu care încă n-a început. Şi avem nevoie de a treia unire. Singura salvatoare acum. A fost Unirea din 1859. A fost Marea Unire din 1918. Şi ar urma Unirea de după criză. Unirea marilor oraşe, care fac bani, cu orăşelele „în care nu se-ntâmplă nimic“ şi cu România satelor, care trăieşte drama cumplită a neputinţei de a-şi valorifica superior singura comoară: pământul.
Întoarcerea spre sat e un început. Mulţi nu-şi mai găsesc locul în oraş. Nici Europa nu-i sac fără fund, vedeţi cum s-a închis încet-încet, şomajul a pocnit pe toată lumea. Căi deschise sunt doar pentru medici. În general, pentru creiere. Toată lumea, acum, are nevoie de creiere. Societatea noastră nu are forţă să le plătească bine.
Am putea avea bunăstare? Bineînţeles. Dar n-o avem pentru că munca nu e încă bine organizată. Pentru că productivitatea e încă modestă. Pentru că randamentul maşinilor e scăzut. Şi, mai ales, pentru că produsele româneşti nu sunt la nivelul cerinţelor lumii de astăzi. Din aceste cauze, în primul rând, creşterea veniturilor populaţiei întârzie, fapt ce amână sporirea puterii de cumpărare. Efectul imediat: consumul, chiar dacă a început să aibă o dinamică pozitivă, nu a ajuns să fie încă o locomotivă a creşterii economice.
Sigur, statul poate interveni (pentru scurtă vreme) în îndreptarea unor stări de fapt din calea bunăstării. Mai departe însă, numai piaţa liberă e în stare să asigure climatul necesar intensificării şi diversificării afacerilor, mai bunei valorificări a tot ce avem: capacităţi de producţie, bani, oameni.
Nouă ani de creştere economică necontenită, din 2000 până în 2008, ne-au dat o şansă. Cum o şansă a fost şi faptul că începând cu anul 2000 am mizat pe o inflaţie calmă. Criza a vânturat tocmai acest valoros capital. Ce-i de făcut acum? Întâi şi întâi, să închidem câteva răni dureroase. Fiindcă într-o economie în care marile mize nu sunt productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, ci avantajul comparativ, cu deosebire cel al salariilor modeste, supraefortul de a produce mai mult cere mai multe importuri, mai mulţi bani, un consum mai mare de capital fix. Pe acest fond, se înmulţesc obişnuitele pierderi cauzate de modul învechit în care este organizată munca în cele mai multe dintre companiile româneşti. Toate aceste boli, ale căror focare mocnesc în economia reală, ridică enorm preţul creşterii economice. Soluţia fiind una singură: să scăpăm de ele şi să mergem mai departe.
Şi ar mai fi de depăşit principalul handicap al societăţii româneşti: dezorganizarea muncii. Dacă munca ar fi înţelept organizată şi, pe deasupra, sprijinită de tehnologii care să ridice productivitatea şi eficienţa, ea ar produce valori adăugate de care oamenii, piaţa au nevoie. Iată condiţia ca munca să aducă bunăstare.
