Dineul începuse cu tradiţionala cupă de şampanie. Băută întâi la Bruxelles, în faţa hărţii de turtă dulce. Apoi la Bucureşti, în clipa despărţirii de anul 2006. Sau, mai bine spus, a întâmpinării anului nou 2007.
România devenise, la 1 ianuarie 2007, ţară membră cu drepturi depline a Uniunii Europene şi o mare parte a populaţiei se întreba: „Oare ce vom primi noi la masa asta?“. Unii, suspicioşi dacă nu chiar sceptici, credeau că am căzut într-o capcană: „Vor face din România o mare piaţă de consum!“. Alţii, ceva mai optimişti, gândeau că pe o piaţă de consum e nevoie de bani. Iar banii vin din muncă. Din muncă performantă, desigur. Şi conchideau: „N-au încotro, ne vor ajuta să devenim competitivi!“.
Deşi important era – şi este! – să ne ajutăm mai cu seamă singuri. Făcusem un pas mare: la 1 ianuarie 2007 am intrat în Uniunea Europeană. Era însă primul pas. Dar drumul e lung.
Acum dorim ca, la orizontul anilor 2019-2020, să intrăm în Zona Euro. Şi nu va fi deloc uşor. Pentru că va fi nevoie să asigurăm integrarea competitivă în Uniunea Europeană.
Ce avem de făcut? Poate că, întâi şi întâi, să luăm notă că 2015 este cel de-al 26-lea an de după evenimentele din decembrie 1989. Şi să mai notăm că, timp de 25 de ani, societatea românească a înţeles greu – o parte numeroasă a societăţii nu a înţeles deloc – că ne-am rătăcit în iluzia amară că am putea să valorăm în ochii lumii mai mult decât valorează educaţia în ochii comunităţii noastre de 20 de milioane de suflete. Or, ne-am înşelat.
Locul codaş al României în topul bunăstării, alcătuit de Eurostat, este fără îndoială nedrept. Merităm mai mult. Dar acest adevăr, de ordin emoţional, are prea puţină relevanţă în planul realităţii.
În Uniunea Europeană, deşi suntem a şaptea ţară după mărimea populaţiei, gâfâim pe locul 27 din 28 în cursa pentru bunăstare. Dar e şi mai rău că, în Europa, suntem în zona „lanternei roşii“ de 35 de ani fără întrerupere. Din 1980 încă, România s-a apropiat de momentul dramatic al încetării de plăţi de la începutul deceniului al IX-lea al secolului XX, fapt ce a aruncat ţara într-o etapă de terapie de şoc. Istoria – care de multe ori eşuează în sentimentalism şi încetează să mai fie obiectivă – obişnuieşte totuşi să-şi regândească judecăţile apelând la criterii raţionale. Iar un criteriu raţional dintre cele mai puternice îl constituie analiza statistică. Ne uităm la cifre şi vedem negru pe alb: ne plasăm în zona „lanternei roşii“, pe penultimul loc; în urma noastră sunt bulgarii.
Cert este că, în Uniunea Europeană, în topul dezvoltării economice, din 28 de ţări suntem pe locul 27 la capitolul PIB pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. De primele locuri despărţindu-ne limite culturale şi tehnologice, prejudecăţi sociale, neobişnuinţa de a înota în apele repezi ale economiei globale. De aici decalajele. Iar înaintarea ţării către alte locuri, din afara “lanternei roşii“, nu este posibilă fără integrarea în ordinea globală şi în noua aspiraţie europeană de competitivitate.
Un pas mare l-am făcut deja: România şi-a asigurat îndeplinirea indicatorilor de macrostabilitate. Dar nu-i de ajuns. Avem nevoie şi de microstabilitate: de competitivitate în companii. Dacă vom vrea să obţinem în economie, cât mai repede, nu doar un ritm al creşterii care să fie între cele mai mari din Europa, ci şi un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să aducă bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei, una dintre marile condiţii este ca problemele să fie rezolvate una câte una. Până când şi cea mai măruntă companie locală va învăţa să lucreze ca o multinaţională.
Fără îndoială, stabilitatea financiară a ţării şi recâştigarea încrederii în faţa pieţelor financiare internaţionale sunt obiective dintre cele mai importante. Dar la fel de importante sunt obiectivele privind contribuţia fiecărei companii la un PIB mai mare prin profit mai mare, salarii mai mari şi un mai mare aport de capital. Obiective imposibil de atins fără un puternic spor educaţional.
