În noiembrie 2013, la târgul de carte „Gaudeamus“, a fost prezent cu „Un deceniu cât un secol“. Analizând cei cinci ani de boom de dinainte de criză (2004-2008) urmaţi de cinci ani de criză: 2009-2013.
Acum, la Bookfest 2016, a venit cu continuarea: „Crizele de după criză“. În aceeaşi manieră de a face analiză pe care o găsim şi în cartea precedentă. „Criza este financiară, este şi economică, dar mai cu seamă, scrie Paul Dobrescu, este un tărâm în care e nevoie de mai multe lămpi ca să facă lumină.“ E nevoie, deci, de analiză multidisciplinară.
Sigur, bine ar fi să avem parte de abordări într-adevăr multidisciplinare, cu sociologi, psihologi, filosofi, jurişti lângă economişti. Nu avem astfel de cărţi. Şi e rău că nu avem. Paul Dobrescu a marcat un început: un filosof în arena economiştilor.
Filosoful, ridicând lampa deasupra economiei globale, în această etapă în care criza se stinge, e îngrijorat de „boala dezvoltării lente“ de care suferă ţările dezvoltate; de faptul că lumea trece cu seninătate (chiar dacă vinovată) peste întârzierea creşterii robuste; de procesul de refacere, lent, inegal şi în cele din urmă dezamăgitor; în fine, de lipsa unei busole ce face să trăim într-o lume fără viziune. România nu e analizată distinct, ci ca parte a procesului global. Un proces pe care autorul şi-l imaginează sub forma a trei cercuri concentrice, cu ţări dezvoltate, cu o „clasă de mijloc“ a lumii actuale şi cu un al treilea cerc, „al unei existenţe vegetative“, la marginea căruia se află şi România. Ceea ce înseamnă „în afara controlului voluntar“. Poate că eticheta este adevărată, trăim într-o ţară la interferenţa conjuncturilor istorice, multe întâmplătoare. Aş adăuga însă: România are şanse mari în prezent, sub multe aspecte, dar suntem prea puţin pregătiţi să valorificăm aceste şanse.
Paul Dobrescu vede şi şansa, vede şi pericolul de a rata şansa. Şi notează că noi, din cel de-al treilea cerc, ca să ajungem din urmă ţările din cercul al doilea, avem nevoie de o nouă ordine economică, financiară, legislativă şi instituţională. Ca să obţinem nu doar un ritm optim al creşterii economice, pe care deja îl avem, nu numai un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă, pe care încă nu-l avem, ci şi un nou standard de viaţă. Altfel, vom continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi bunăstare.
Drumul va fi greu, dar o altă şansă de a ieşi din actualele conjuncturi nu avem. În joc e mai mult decât mândria naţională. Pentru societatea românească e timpul să arate că se poate alinia şi unor exigenţe economice avansate. Desigur, prin performanţe certe, la care nu vom putea ajunge fără o restructurare radicală. Şansa noastră, pentru viitorul apropiat, fiind Uniunea Europeană. Chiar dacă multora dintre noi, din toate straturile sociale, nu le face deloc plăcere să accepte schemele rigide, gen „patul lui Procust“, impuse de dreptul comunitar.
Într-adevăr, „schemele europene“ au nenumărate constante şi prea puţine variabile. Apoi, modelele despre care se discută acum intens la noi, pe toate lungimile de undă, în dezbateri politice şi în mass-media, deseori cu accente critice severe, sunt excesiv de „tehniciste“, fiind orientate unidirecţional către problematici economice. De aici critica des auzită, cu deosebire în cercurile politice ori ale formatorilor de opinii, că oamenii nu trăiesc numai în cadrul lor material. Un adevăr greu de contestat. Dar fără rezolvarea problemelor economice, multe dintre ele spinoase, nu ne vom putea bucura pe deplin de celelalte valori. Sau poate nu ne vom bucura deloc.
România va avea o şansă de prosperitate numai dacă va adera pe deplin la „schemele“ propuse de Uniunea Europeană. Trăim într-o lume riscantă pe termen lung, riscurile sunt multiple, în plus sunt însoţite de vulnerabilităţi şi de incertitudini. Şi, ne place ori nu ne place, în această lume nicio ţară nu rezistă singură.
Paul Dobrescu nu face abstracţie de faptul că, acum, Uniunea Europeană are preocupări menite să consolideze ieşirea dintr-o dublă criză: a unor ţări şi a unui sistem. O criză propagată pe trei mari trepte: 1) treapta macroeconomică clasică; 2) treapta structurilor proprii economiei reale, inclusiv cele financiar-bancare; 3) treapta gestiunii dezvoltării. Considerând dezvoltarea ca fiind „obiectivul detaşat al viitorului întregii lumii“. Iată de ce, numai privindu-ne în oglinda Clubului European, care este obsedat nu doar de creşterea economică şi de finanţarea ei, ci şi de un amplu proces de reglementare economică şi financiară, vom afla şi răspunsul nostru la întrebarea legată de modul în care vom reuşi (ori nu vom reuşi) să gestionăm stadiul final propriu unei crize care nu este numai economică. Un răspuns în găsirea căruia nu putem să facem abstracţie de cum merg lucrurile în lume, în Uniunea Europeană şi nici de climatul politic, social, economic şi psihologic din ţară.
