Intrerup, astazi, seria de comentarii despre lumea bancilor in noua lume. Voi reveni miercurea viitoare. Pentru ca o alta dezbatere, ce mi se pare a fi nu doar tot atat de actuala, ci si dominata de prea multe confuzii, ma indeamna sa exprim cateva puncte de vedere. Ma refer, desigur, la aranjamentul de finantare externa pe care statul roman urmeaza sa-l incheie cu Uniunea Europeana, cu Fondul Monetar International, cu Banca Mondiala si cu BERD.
Nu vreau sa polemizez cu nimeni. Slava Domnului, nimanui nu ii este interzis dreptul la opinie. Putem sa spunem deschis ceea ce gandim. Pot chiar sa accept ca sentinte potrivit carora „suntem ingenuncheati", pentru ca am apelat la un imprumut de 20 de miliarde de euro, sau ca „este una dintre cele mai negre zile din istorie" au fost rostite cu intentii dintre cele mai bune. Si cu o reala ingrijorare pentru ce ni se va intampla in acest an si in anii viitori. Mai ales in anii viitori, cand acest imprumut va fi rambursat. Cum insa punctul meu de vedere este diametral opus, nu voi ezita sa-l fac public. Si, bineinteles, sa-l argumentez.
Un lucru e cert: romanii, cu exceptia unor categorii instarite, traiesc rau. Iar clasa de mijloc, de care societatea romaneasca are nevoie ca de aer, e abia in formare. Mai avem de asteptat pana cand clasa de mijloc va fi, pentru economia noastra, un motor performant care s-o impinga inainte. Cand vom trai altfel? Nu stiu! Iar cine spune ca stie se lauda. De altfel, acum, cand criza loveste intreaga planeta si noi incepem sa-i resimtim efectele, nici nu cred ca aceasta e intrebarea: „Cand?" Ci cu totul alta: „Cum?" E imposibil, astazi, sa prezicem cu exactitate nu luna, dar nici macar anul in care criza se va fi sfarsit. In schimb, e posibil sa invatam temeinic cum sa ne grabim, chiar daca incet, sa facem in sfarsit reformele structurale amanate atata amar de vreme.
Reformele se fac cu bani. Cresterea economica are nevoie de bani. De lei, dar si de valuta. Din primavara lui 2004, cand Romania a intrat in NATO, si pana in cel de-al doilea an in Uniunea Europeana, 2008, in vara, valuta a intrat aici in valuri. In 2006 chiar ne intrebam ce sa facem cu atata banet. Bancile romanesti cu capital strain, indeosebi, ca sa poata acorda credite de consum populatiei sau credite de investitii pentru companii, nu erau constranse in niciun fel sa recurga numai la economisirea interna, inevitabil restransa. Ele aduceau pe piata noastra o parte consistenta din ce economiseau alte tari. Bani economisiti in alte parti ale lumii au ajuns aici, in bancile romanesti. Iar bancile, ca sa-i valorifice eficient, erau extrem de generoase in acordarea de imprumuturi.
Banii alergau in timp. Din prezent in viitor si din viitor in prezent, intr-un nesfarsit du-te vino. Imense sume de bani, economisite, erau plasate in contul viitorului. Adunate in depozite bancare. Sau la burse. Ori ajungeau in fonduri de investitii, in fonduri de pensii, in fonduri ipotecare si in multe alte fonduri. De acolo, din contul viitorului, banii erau recirculati in prezent, cu scopul declarat de a fi valorificati imediat. Multi au ajuns in bancile romanesti, de unde au fost imprumutati companiilor. Sau populatiei. Lumea cunostea un proces de amplificare fara precedent a banilor si a intermedierilor financiare. Fata in fata erau oferta si cererea de imprumuturi. Legatura intre aceste doua valori, cu un rol imens pe piata banilor, fiind dobanda. In joc insa intra si o alta legatura, la fel de importanta: intre cererea de consum solvabila (acoperita cu bani) si oferta de bunuri si servicii. Dar cum veneau aici, pe portile larg deschise prin regulile Uniunii Europene, capitaluri de pretutindeni, ele provocau presiuni speculative pe piata valutara, convertiri in lei si depuneri in banci, tranzactii bursiere. Foarte multi bani (valuta) intrau in bancile romanesti, cu capital strain, de la bancile-mama, din marile centre financiare ale lumii. Asa ca importante sume de bani au fost folosite in activitatea de creditare. Romanii erau stimulati sa faca imprumuturi si sa-si cumpere case, mobila, aparate electrocasnice, automobile sau alte bunuri ori servicii.
Desigur, tara n-a apucat sa se imbogateasca. Marea masa a populatiei, starea a treia, abia incepuse sa guste din bunastare cu lingurita. Stilul de viata de zi cu zi obliga cea mai mare parte a populatiei sa-si restranga drastic cheltuielile, pentru ca niciodata nu ajungeau banii. Iar o schimbare a stilului de viata ar fi fost posibila numai intr-o alta ecuatie economica, mai apropiata de cerintele vremii, care sa valorifice mai bine proprietatea si sa dinamizeze munca, productia, venitul si consumul. Dar inceputul fusese facut. Oamenii nu doar ca aveau nevoie de case, de imbracaminte, de hrana, de multe alte lucruri; incepeau chiar sa le obtina. Daca nu potrivit nevoilor si dorintelor, macar in cantitati care sa fie semnalul unui inceput de viata noua. In zorii capitalismului romanesc, au fost deschise larg ferestrele ca sa intre si in Romania aerul proaspat al eficientei economice. Lumea a intrat insa in criza si valul de bani a scazut dramatic. Peste tot, in lume, banii au devenit mai putini si mai scumpi.
Era nevoie, acum, de o alta sursa de bani. Lectia, invatata din istorie, nu lasa loc niciunei indoieli: fara capital strain, in proportii optime, Romania nu va reusi sa dezvolte economia si sa obtina bunastare. Investitia interna, in zorii capitalismului romanesc, a fost facuta cu capital strain. Si ori de cate ori au fost angajate reforme, tara s-a imprumutat. Alta solutie n-a avut. Si nici acum nu exista o alta solutie.
Nu cred ca exista, in istoria economiei romanesti, o idee mai limpede, mai adevarata si mai convingatoare, ce pledeaza pentru nevoia de capital strain, decat cea a lui P.P. Carp. Mesajul incarcat de realism al unui doctrinar conservator, cu vederi de stanga, rostit la cumpana veacurilor XIX si XX, este si astazi actual: „Avem nevoie de bani straini, pentru a nu se sustrage putinele noastre capitaluri interne de la fireasca activitate economica productiva ce se desfasoara in tara". Astazi, ca si in secolul al XIX-lea, ca si in anii interbelici ori dupa razboi, adevarul reliefat de P.P. Carp e la fel de viu: nevoia de imprumuturi din afara tarii, pentru a nu fi sustrase putinele noastre capitaluri interne de la rosturile lor firesti.
Si astazi, in Romania, o problema cardinala o constituie repartitia banilor rezultati din economisirea interna. Statul se imprumuta pe plan extern si, astfel, bugetul de stat isi va limita drastic accesul catre banii din tara, ca ei sa devina disponibili intr-o mai mare masura pentru sectorul privat. Ceea ce inseamna ca va incepe sa scada presiunea asupra ratelor dobanzilor si sa fie intr-o mai buna masura stimulata dezvoltarea economica. Sa insemne asta ingenuncherea tarii?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
