Dacă vom aştepta ca ţările dezvoltate să alunge criza, urmând ca noi să tragem doar foloasele, neîndoielnic vom constata că ne-am înşelat. Mai ales că după ce criza – care a lovit întreaga lume – va trece, bolile noastre cronice (între care oferta restrânsă de bunuri şi servicii performante produse de economia românească, productivitatea scăzută şi eficienţa modestă) vor continua să producă dureri economiei româneşti. Dacă nu vor fi bine diagnosticate şi tratate aceste boli cronice, dacă nu va fi ajutată economia noastră să lucreze eficient, să-şi reducă substanţial costurile, să-şi raţionalizeze forţa de muncă şi să-şi intensifice performanţele, lumea va ieşi din criză fără noi.
Un lucru e cert: economia românească nu se întrece cu alte economii într-o competiţie de onoare. Facem comerţ cu multe alte ţări, îndeosebi europene, importăm şi exportăm, aşa că o importanţă cardinală o are gradul de competitivitate economică prin care ne măsurăm cu lumea.
Ce observăm? Că o cheie pentru tezaurul competitivităţii, concurenţa, e legată de o altă cheie – organizarea muncii. Dacă societatea noastră ar avea respect pentru concurenţă ar avea, vrând-nevrând, şi preocupări pentru o bună organizare a muncii. De ce? Simplu: fără o muncă bine organizată n-ai cum să faci faţă concurenţei.
Şi mai e ceva: miza. Căci miza e bunăstarea… iar visul de bunăstare e ultimul pe listă. Mai întâi trebuie să fie puse în mişcare investiţiile, inovaţiile, tehnologiile şi strategia lucrului bine făcut. Ceea ce înseamnă că nu este de ajuns să avem un PIB cu plus şi încă doi-trei indicatori buni, care să ţină economia în picioare, pentru ca o mare parte a populaţiei să ajungă la bunăstare. Problema nu va fi rezolvată fără să fie asigurată competitivitatea.
Şi mai e moralul. La două întrebări cardinale – 1) ce putem face pentru firma în care lucrăm? şi 2) ce putem face pentru România? – o mare parte a forţei de muncă nu vibrează. Ceea ce înseamnă că nevoia ţării de a-şi asigura o nouă bază pentru o creştere economică sănătoasă, într-un ciclu lung, rămâne fără răspuns. Deocamdată. Să luăm deci aminte că, în lumea în care trăim, până şi firmele cele mai mici, din piaţa internă, se vor trezi curând că trebuie să aleagă: ori lucrează în aceeaşi manieră, în acelaşi stil şi potrivit aceloraşi criterii care le sunt cerute marilor companii transnaţionale, ori nu vor face faţă concurenţei şi se vor trezi aruncate din piaţă.
O perspectivă sumbră?!... Sau dimpotrivă, tocmai de aici am putea aştepta răspunsul?! Vine Nevoia şi ne învaţă ce şi cum să facem.
De la Keynes încoace, toţi marii economişti ai lumii au scris că investiţia este plata de astăzi pentru veniturile viitorului. Soluţia pentru problemele României nici nu poate fi alta decât investiţiile făcute azi pentru ca mâine să poată fi plătite salarii şi pensii mai mari. Şi să avem măcar un nivel decent de bunăstare. Sunt probleme încă nerezolvate, iar oamenii care-şi simt ameninţate locurile de muncă şi veniturile şi-au pierdut răbdarea. Şi nici nu vor putea fi rezolvate aceste probleme fără mari programe investiţionale.
Ocupăm locul 27 în Uniunea Europeană. Atât la PIB pe locuitor, cât şi la paritatea puterii de cumpărare. Bulgaria ne suflă în ceafă. Aproape că împărţim „frăţeşte“ lanterna roşie. Locul 27… din 28. Iar diferenţele faţă de ţările dinaintea noastră sunt mari, chiar foarte mari. Deşi noi, românii, nu suntem proştii Europei. Nicidecum. Şi nu e doar o iluzie. E o realitate. Dovezile sunt multe. Fiindcă poporul român e inventiv. Şi scriu popor fără ezitare, pentru că nu cred în ideea – susţinută de prea multe ori în vremea din urmă – că nu mai suntem un popor, ci doar o populaţie. Din această perspectivă, locul României din coada Europei, în topul puterilor economice, e un fapt ce trezeşte multe întrebări.
România, în competiţia pentru bunăstare, va avea o şansă de ieşire din capcana lanternei roşii numai dacă va adera pe deplin la „schemele“ impuse de globalizare. Acceptând însă şi un exces de ordine. Fapt normal într-o lume în mişcare.
