Opinii

Adrian Vasilescu, BNR: Directiva 17 către ţările UE: Umanizaţi piaţa creditelor!

Adrian Vasilescu, BNR: Directiva 17 către ţările UE:...

Autor: Adrian Vasilescu

09.12.2015, 00:03 2486

Legea „dării în plată“, votată de Parlament şi încă nepromulgată de Preşedinte, continuă să fie subiect de dezbatere. Şi, consider eu, mărul discordiei nu-l constituie „darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor către bănci asumate prin credite“, ci plafonul până la care se întind dispoziţiile legii. Pentru că una e să fie ajutaţi oamenii în necaz, şi alta este ca legea să aibă o cuprindere generală. 

Legea se referă, în exclusivitate, la creditele garantate cu ipoteci. Ei bine, din 7,3 milioane de credite, numai 475.700 sunt ipotecare. Câţi sunt restanţieri? 71.000. Atenţie însă: restanţieri cu credite ipotecare pentru cumpărări de case sau pentru construcţii de case sunt numai 32.300. Pentru că 39.000 au garantat cu case credite pentru diferite „nevoi personale“ sau credite „pentru orice“. Multe fiind pentru excursii în străinătate.

De o lege de protejare a celor aflaţi în necaz (a celor care nu pot şi nu care nu vor să plătească) e absolută nevoie. În acest sens merge şi Directiva Europeană 2014/17/UE. Numai că documentul european nu se referă în prim-plan, aşa cum s-a subliniat apăsat în dezbaterile publice de la noi, la transferul caselor ipotecate către bănci, în schimbul întregii datorii.

Directiva are 75 de pagini. Şi are, de la prima şi până la ultima pagină, o unică linie directoare: le pretinde celor 28 de state ale UE – inclusiv României, deci – să adopte legi şi acte administrative în scopul UMANIZÂRII PIEŢEI CREDITELOR. În două pagini doar – la pagina 8 şi la pagina 45 – este înscrisă o prevedere legată de „darea în plată“. Şi tocmai pentru a-i sublinia importanţa, textul din pagina 8 e repetat în pagina 45, cuprinzând aceleaşi cuvinte şi având acelaşi sens. Citez: „Statele membre nu ar trebui să împiedice părţile la un contract de credit să convină în mod expres că transferul garanţiei către creditor este suficient pentru a rambursa creditul“. Aşadar, nu le cere statelor membre să oblige numai una din părţi, prin lege; ci le atenţionează că „nu ar trebui să împiedice părţile“, în niciun fel, dacă ele convin să aplice principiul „dării în plată“.

Mai departe, la art. 42, al. 1 se stipulează că „statele membre adoptă şi publică până la 21 martie 2016 actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică deîndată Comisiei textele acestor acte.“ Iar în aliniatul 2, al aceluiaşi articol, decide: „Statele membre aplică măsurile menţionate la al. 1 începând cu 21 martie 2016“. E clar ca bună-ziua: până la 21 martie 2016 urmează să fie adoptate legile, care vor fi comunicate Comisiei Europene; iar cu începere de la 22 martie 2016 aceste legi vor fi aplicate.

Urmează însă, la art. 43, al. 1, o dispoziţie de însemnătate cardinală, care nu suportă interpretări: „Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente până la 21 martie 2016“. De altfel, Directiva priveşte numai în viitor, având în vedere – în exclusivitate – contractele ipotecare ce vor fi încheiate după 21 martie 2016 şi nu cele în derulare. Şi cum un pachet de măsuri atât de complexe, privind umanizarea pieţei creditelor, nu se poate aplica bătând din palme, timpul din vara lui 2014 până în primăvara lui 2016 a fost alocat unor procese educaţionale care să cuprindă lucrătorii din bănci, clienţii băncilor, publicul larg.

E nevoie, aşadar, de legi prin care toţi consumatorii de bani să fie protejaţi. Consumatorii, deci, şi nu companiile, care sunt datoare să-şi angajeze specialişti în analize de risc. Iar informaţiile bancare ce urmează să ajungă la public, inclusiv prin publicitate, trebuie să se refere preponderent la riscuri de creditare, valutare, de piaţă şi la modalităţi de evaluare corectă a bunurilor imobile. Ceea ce înseamnă că băncile, prin legi interne, ar urma să fie obligate să ţină seamă de toate circumstanţele practice şi de nevoile rezonabile aferente traiului zilnic al consumatorului. Iar, în situaţii limită, dacă după executarea silită rămân datorii neachitate, statele trebuie să le asigure debitorilor protecţia unor condiţii minime de trai şi să instituie măsuri pentru a facilita plata creditelor şi evitarea îndatorării excesive pe termen lung. În caz de execuţie silită şi vinderea imobilului ipotecat, statele trebuie să încurajeze creditorii să ia măsuri rezonabile pentru a obţine cel mai bun preţ pe bunul imobil executat. Directiva pune accent pe măsuri de asigurare, aşa încât creditorii să fie obligaţi să „exercite indulgenţă rezonabilă şi să facă încercări rezonabile de a soluţiona situaţiile ce apar prin alte mijloace înainte de executarea silită“.

Revine, ca un laitmotiv, cuvântul rezonabil. Un cuvânt-cheie al Directivei 17/2014. Venind să sublinieze că statele membre, prin acte normative complexe, au obligaţia să imprime în întregul sistem bancar, ca expresie a umanizării pieţei creditelor, o judecată sănătoasă, raţională, conjugată cu o atitudine cumpănită.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO