PIB-ul nostru e o rană deschisă, care sângerează, dar nu din cauza dinamicii lui actuale. Din martie 2011 avem creştere economică plus. Problema e alta: România, a şaptea ţară din Uniunea Europeană după mărimea populaţiei, se situează pe locul 17 după PIB-ul total şi pe locul 28 în privinţa PIB-ului pe locuitor. Şi iată, mai vine să pună gaz peste foc şi iluzia că o inflaţie mare ne-ar ajuta să obţinem creştere economică, să echilibrăm bugetul şi să fie plătite mai uşor datoriile către bănci. O nebunie. Ar fi o creştere economică pe hârtie, nominală – şi nu reală! –, care ar pune în mişcare spirala venituri-preţuri, fără să facă altceva decât să urce îngrozitor de mult costul vieţii.
Ieşirea din zona lanternei roşii implică un proces îndelungat, complex şi dificil. Şi un efort uriaş de grabnică restructurare a întregii activităţi economice. Numai aşa ţara se va putea angaja pe două fronturi: unul pentru regenerarea muncii în spiritul vocaţiei pentru lucrul bine făcut şi altul pentru consolidarea creşterii economice sustenabile.
O întrebare nu are însă cum să fie evitată. O întrebare tulburătoare. Şi anume: dacă România a avut parte, între 2000 şi 2008, de nouă ani de boom, în care au dominat o creştere economică peste media europeană şi o dezinflaţie accentuată, de ce n-a urcat în clasamentul Uniunii Europene? Să judecăm. Mai întâi, nouă ani de boom economic n-aveau cum să răstoarne o realitate statornicită în multe decenii de rămâneri în urmă. Apoi, creşterea economică din anii 2003- 2008 n-a fost sustenabilă. Sunt două motive, dintre multe altele, care explică de ce revirimentul aşteptat nu s-a produs.
Şi totuşi, schimbări au fost. Şi încă semnificative. Polul sărăciei s-a restrâns. Mai vechiul criteriu, nominalizat de Banca Mondială, potrivit căruia sărăcia extremă începe de la doi dolari în jos, pe zi, pentru consumul unei persoane, o mai fi valabil pe undeva, prin lume, dar nu mai e valabil în România. Sub protecţia unui PIB din ce în ce mai mare, a creşterii productivităţii muncii şi a consolidării dezinflaţiei, numărul săracilor a scăzut considerabil în fiecare an. Până în 2009, când au început turbulenţele. Am văzut atunci cum procesul restrângerii sărăciei s-a oprit.
Criza însă a ajuns în faza a treia (tranziţia către un nou ciclu economic) şi e şi ea o şcoală. Societatea românească a început să înveţe o lecţie nouă: cum să obţină mult cu bani puţini. Şi să pună capăt risipei de bani, mai cu seamă bugetari. De aici cerinţa ca să nu mai fie aruncaţi bani în găurile negre ale economiei; şi să nu mai fie finanţate incompetenţa managerială şi organizarea rudimentară a muncii.
Noi, în România, nu vom ajunge la bunăstarea râvnită până când nu va fi dezvoltată o economie sănătoasă şi puternică, întemeiată pe un sistem de pieţe libere – de mărfuri, de servicii, de bani. Dar, mai cu seamă, fără o economie de piaţă competitivă, dominată de oameni, de instituţii şi de întreprinderi care să înveţe să facă bani sănătoşi şi să aducă venituri sănătoase bugetului. Acum, într-o vreme în care banii sunt încă puţini, o urgenţă a României este şi stimularea a cât mai multor afluxuri de capital extern pe termen lung. De capital străin are nevoie mai ales economia, ca să-şi îmbunătăţească vizibil competitivitatea.
În acest moment de răscruce, pe o planetă care se zbate să scape din capcana turbulenţelor, se impune aplicarea grabnică şi decisă a unor programe structurale, fiind mai actual ca oricând apelul la o bună orientare a măsurilor de politică economică şi, mai ales, la o evaluare corectă a programelor de dezvoltare durabilă. Ca să fie evitată înaintarea la întâmplare.
Alternativa? Nu poate fi alta decât perpetuarea unui tip de economie ce nu are valori nici eficienţa, nici bunăstarea. O economie obişnuită să întoarcă spatele concurenţei, în ultimă instanţă valorilor economiei de piaţă. Dacă întreprinderile statului nu vor fi supuse legilor pieţei, ale riscului şi profitului, nu vor reuşi niciodată să-şi potrivească ceasornicele după orologiul din turnul pieţei. Cele de stat, dar şi cele private. Fără nicio deosebire.
