Adrian Vasilescu, BNR: Piaţa muncii din România – încotro? (3)

3 mai 2017 Autor: Adrian Vasilescu

Memento. În Uniunea Europeană, România ocupă locul 28, din 28 de ţări, în topul educaţiei financiare. Din această capcană putem scăpa! Cu o condiţie: să vrem!

Emoţional – vrem cu toţii, din toată inima! Dar raţional? Să vrei, raţional, înseamnă să faci. Cine să facă? Desigur, şi cei care, în şcolile de toate gradele, se pregătesc pentru viitor. Acum însă răspunderea cade pe masa mare a populaţiei active. Vreo opt milioane de suflete dintr-un total pe care statisticienii îl numesc, astăzi, populaţie rezidenţială. Din populaţia activă, se alege masa salariaţilor: 4,8 milioane, până în momentul de faţă. Forţa de muncă angajată cu contracte. Numărul e în creştere. Mai numărăm, aici, şomerii, lucrătorii pe cont propriu din agricultură, liber-profesioniştii, persoanele fizice autorizate.

Ei toţi – lucrători necalificaţi, lucrători mai mult sau mai puţin calificaţi, tehnicieni, specialişti, manageri, patroni – se mişcă în piaţa muncii. Un tărâm restructurat în bună parte, din decembrie 1989 şi până acum, dar având totodată o mare nevoie de noi restructurări. Radicale. Căci diferenţa dintre România şi ţările dezvoltate se reflectă, pe piaţa muncii, sub forma unei presiuni nefericite asupra moralului personalului. Încă scăzut. Şi nu doar din cauza plăţii modeste a muncii. Cauzele sunt multe, în prim-plan fiind perspectiva.

Pentru că un lucru se înţelege încă greu: acela că, pentru stimularea muncii, înainte de bani e nevoie de o gândire vie, modernă, descătuşată de povara trecutului. Altfel, viaţa va continua să fie grea atât pentru salariaţii cu venituri fixe şi mici, cât şi pentru lucrătorii pe cont propriu. Iar prin consecinţe – şi pentru pensionari. Întâi şi întâi pentru că preţul muncii este împiedicat de eficienţa modestă a muncii să urce mai mult. Şi asta pentru că, în economia românească, râvnitul tandem între eficienţa tehnică şi eficienţa economică continuă să fie o pasăre rară. O găsim doar în companiile de elită, nu foarte multe, unde se lucrează cu ochii pe productivitate, pe costuri şi pe vânzări. Cu deosebire în cele private, dar şi în unele companii ale statului.

Cele mai multe dintre companiile româneşti, de stat ori private, au reuşit să obţină un spor de eficienţă (e drept, nu prea mare) fără să-şi restructureze întreg procesul de producţie. Ele au folosit calea cea mai simplă: au trimis în şomaj o parte din personal. Eficienţa a crescut prin eliminarea surplusului de salariaţi, fără ca producţia să scadă. Cantitativ. Dar cei care şi-au păstrat slujbele au văzut că salariile lor n-au crescut la nivelul aşteptărilor. Cei care şi le-au pierdut, devenind şomeri, dacă n-au plecat în lume, sunt acum nevoiţi să înfrunte o piaţă internă a muncii ce continuă să fie rigidă. Din această cauză, criza de personal calificat nu e încă valorificată la nivel optim de cei care îşi caută de lucru.

La o combinaţie optimă între eficienţa tehnică şi cea economică nu se poate ajunge însă – şi nu se va ajunge niciodată – fără o restructurare radicală. Până când nu vor fi complet reînnoite structurile economice, organizarea  muncii şi sistemul intereselor, este greu de crezut că vom avea rezultatele sperate. Numai că restructurarea e un proces complex, care se poate înfăptui numai cu inteligenţă, cu scopuri clare şi cu bani pentru investiţii... Inteligenţa nu ne lipseşte, la scopuri clare s-ar putea ajunge cu ceva efort; problema problemelor o constituie însă banii pentru investiţii. Cine să-i dea? Pentru că la mai multe locuri de muncă bine plătite se ajunge cu mai multe investiţii. Iar mai multe investiţii ar însemna mai mult PIB. Un ritm mai bun al Produsului Intern Brut ar însemna o creştere economică mai mare… Dar un PIB nerestructurat nu ne-ar aduce neapărat şi condiţii de viaţă mai bune. 

Dincolo de cele trei oglinzi în care se reflectă creşterea economică – PIB-ul total, PIB-ul pe locuitor şi PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare – o mare însemnătate o are performanţa în procesul muncii. Pe calea reformelor, desigur.

E drept că în aceşti 27 de ani, de după decembrie ’89, s-au aflat pe rol mai multe programe de reforme economice. Cele mai multe au vizat, cu deosebire, procese de macrostabilizare: liberalizarea preţurilor, calmarea inflaţiei, creşterea economică, dobânzi real-pozitive, echilibrarea cursului de schimb leu-dolar şi, începând din 2003, leu-euro. Rezultatele bune n-au întârziat. Ele au schimbat faţa economiei; n-au schimbat însă cât era necesar viaţa majorităţii românilor.  Şi asta din cauză că nu au fost susţinute îndeajuns de reforme structurale.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 03.05.2017

 
Cuvinte cheie:
romania
, piata muncii
, adrian vasilescu
, bnr
, refuz
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide