Datele de acum o săptămână, de la INS, privind dinamica inflaţiei, nu au mai surprins pe nimeni. Încă de la începutul verii anului trecut, neîntrerupt, preţurile tot scad, ratele inflaţiei atingând niveluri sub linia roşie notată cu zero. Valori negative, deci. Furtuna inflaţionistă s-a potolit. O rată lunară a inflaţiei, în mai faţă de aprilie 2016, de numai plus 0,25 la sută, şi o rată calculată pe 12 luni în urmă, de minus 3,5 la sută din mai 2016 faţă de mai 2015, constituie probe certe că, în România, inflaţia nu se mai joacă astăzi cu banii noştri. Şi nici cu nervii noştri.
Ratele inflaţiei au o importanţă cardinală. Fiindcă ne arată mişcarea preţurilor de la o lună la alta, de la un an la altul, comparativ cu dinamica veniturilor. Ne arată, de fapt, mărirea sau decăderea banilor, puterea lor de cumpărare. La noi, în ţările vecine şi în ţările dezvoltate. Ajutându-ne să înţelegem unde suntem şi unde trebuie să ajungem. Şi iată, am ajuns acum într-un port liniştit, după ce de aproape 26 de ani, de la sfârşitul lui octombrie 1990 şi până astăzi, am tot navigat pe marea învolburată a preţurilor.
În iulie 2010, o creştere cu cinci procente a Taxei pe Valoare Adăugată – de la 19 la 24 la sută – a făcut un mare rău populaţiei şi economiei. Din mai multe motive. Dar principalul motiv s-a dovedit a fi riscul unui salt inflaţionist care s-a produs fără întârziere. Preţurile au crescut cu 2,65 la sută în prima lună, dar măsura a răvăşit inflaţia timp de 12 luni. Însuşi leul, pe piaţa valutară, a coborât atunci câteva zile. Fiindcă piaţa a înţeles că după creşterea TVA va urma un puseu inflaţionist. Iar inflaţia, de regulă, suflă în pânzele cursului valutar. Fapt firesc. Când inflaţia îşi ia avânt, cu mai mulţi lei cumpărăm mai puţine mărfuri. Şi nici valuta n-o cumperi cu mai puţini lei. Cumperi şi valuta tot cu mai mulţi lei, ca şi mărfurile. Şansa a fost că mecanismele pieţei valutare s-au dovedit a fi fost bine reglate, aşa că şocul primit de cursul leu-euro a fost de scurtă durată şi de mică intensitate.
Cum însă inflaţia a continuat să crească, în anii următori ne-am aflat pe cel mai incomod loc în clasamentul Uniunii Europene. După un timp însă, începând din iulie 2013, lucrurile s-au schimbat treptat. Tindeam către una dintre cele mai joase inflaţii din Uniunea Europeană. Deschisesem un culoar cu inflaţie calmă, prin care să ne apropiem treptat de nivelurile din Zona Euro, în jur de 2 la sută pe an. Am învăţat, atunci, că ţinta de inflaţie nu este atât un obiectiv, cât un semnalizator, care ne arată pe unde trebuie să mergem. De asta şi avem nevoie de o ţintă a inflaţiei, ca să ştim în fiecare moment cât de aproape sau cât de departe suntem de ţel. Iar în septembrie 2013, când cele trei linii ale ratelor anuale – cea a inflaţiei medii anuale, cea a ratei anuale a inflaţiei şi cea a ratei armonizate la nivelul Uniunii Europene – s-au apropiat, ne-am bucurat că ţelul era aproape.
Dar în 2015, în vară, momentul iulie 2015 s-a repetat… în sens invers. Guvernul a scăzut TVA la alimente cu 15 puncte procentuale. Fără ca mai întâi să se fi configurat un context dominat de stabilitate financiară şi macrostabilitate economică. Din 2016, TVA a fost redusă de la 24 la 20 la sută la toate mărfurile. Urmând ca, din 2017, să avem TVA de 19 la sută. Efectele din piaţa de consum? Iată o întrebare cardinală. Pentru că n-ar fi exclus ca bugetul să nu-şi poată acoperi golul provocat de banii mai puţini ce vor intra în partea de venituri.
Un timp, s-au făcut auzite voci, multe ale unor specialişti cu studii înalte şi cu experienţă îndelungată, care vedeau deja preţurile în zona periculoasă a deflaţiei. Reamintind, de câte ori aveau ocazia, ceea ce scriu toate cărţile de economie; şi anume, că deflaţia este mai periculoasă decât inflaţia. Cărţile spun adevărul, numai că nivelul preţurilor din România – deşi a coborât de un an de zile sub linia roşie notată cu zero – nu exprimă în niciun fel vreun pericol deflaţionist. Şi, iată, în această vară sperietoarea cu deflaţia a încetat.
Cum să defineşti deflaţie o mişcare negativă a preţurilor într-o perioadă în care magazinele sunt pline, iar consumul creşte?! Sau când PIB-ul ţării, care creşte în ritmuri dintre cele mai înalte din Uniunea Europeană, înglobează sporuri semnificative ale consumului? Pentru că scăderea preţurilor are la bază o reducere importantă a taxei pe valoarea adăugată şi nicidecum o scădere a încasărilor. Aşadar, nu deflaţia e riscul, ci deficitul bugetar care ameninţă să depăşească nivelul maxim de 3 la sută în 2017.
