De unde vin banii? Salarii, venituri din afaceri, pensii. Sursele cele mai sănătoase. Numai că veniturile sunt mai mici decât cheltuielile. Mai scotocim. Ajungem la banii trimişi în ţară de românii care lucrează în străinătate. Încă o sursă sănătoasă. Dar tot nu sunt acoperite cheltuielile. Aşa că mai adăugăm ce „ciupesc“ vreo câteva milioane de oameni din activităţi economice neînregistrate. Îndeosebi din servicii necontabilizate. Sau din marile ori micile „tunuri“: trafic clandestin, contrabandă, evaziuni, crimă organizată, corupţie. Dar tot rămâne o diferenţă între venituri şi cheltuieli. Diferenţă acoperită de creditele de consum, de asemenea în creştere. Împrumuturile populaţiei în lei au urcat cu 30%.
De reţinut: 1) creşteri atât de mari ale consumului nu puteau fi acoperite numai de populaţia înstărită; 2) ritmurile înalte ale creşterii economice (PIB cu plus 4,2 în primul trimestru şi cu plus 5,9 în al doilea) au făcut să participe la sporul semnificativ de consum o masă critică a gospodăriilor populaţiei. Majoritatea populaţiei, deci.
Şi încă mai e ceva de adăugat. Zece milioane de cetăţeni români au bani economisiţi în depozite bancare. Iar suma depozitelor (în lei) e mai mare cu 36,1 miliarde decât suma creditelor. Prima economisire considerabilă de după 1989.
La ce concluzie ne duc aceste cifre? Că am scăpat de banii fierbinţi! La noi, înainte de decembrie 89, economia era bolnavă, banii erau bolnavi, dar nimeni nu voia să recunoască această realitate. Prin urmare, de aplicarea vreunui tratament nici nu putea fi vorba. Nici din 1990 încoace nu s-a ajuns prea uşor la recunoaşterea acestei maladii. Cert este însă că boala „banilor fierbinţi” a fost recunoscută de BNR; care a şi trecut la stabilirea corectă a medicamentaţiei şi, apoi, fapt de asemenea extrem de important, la acceptarea şi respectarea tratamentului. Oricât a fost de dur.
Dacă în ţară circulau „bani fierbinţi“, înseamnă că nu era ceva în ordine în economie; şi că s-au produs dereglări în sistemul financiar. Un astfel de simptom, când apărea, îl simţeau populaţia, băncile şi comercianţii. În final îl constatau statisticienii. Ani în şir România a purtat povara unor grămezi de bani fierbinţi.
Adevărul este că banii fierbinţi slăbeau brusc. Pierdeau valoare şi, astfel, deveneau inflaţionişti. Şi populaţia, şi firmele, chiar şi băncile voiau să scape de banii care frigeau. Soluţia cea mai la îndemână era schimbarea lor, transformarea leilor în dolari, euro sau alte valute. Sau cheltuirea lor până la ultimul leu.
Astăzi, spre deosebire de acei ani, banii noştri sunt reci. Simptome? Iată una, dintre multe altele: unda de şoc a inflaţiei negative. De ce scriu „inflaţie negativă” şi nu deflaţie? Pentru că nu e deflaţie. E un fenomen statistic vremelnic, cu magazine pline şi bani economisiţi în bănci pe fondul scăderii de preţuri.
A rămas în urmă, departe, anul 1993, când preţurile au crescut în numai 12 luni cu 300%. Sau primăvara lui 1997, când în martie România a înregistrat cea mai ridicată rată lunară a inflaţiei din întreaga perioadă a tranziţiei: 30,7%. Într-o singură lună. În comparaţie cu ţările din UE, cu rate anuale (şi nu lunare!) în jur de 2% sau cu ţările din Europa Centrală, cu rate de 10-15%, inflaţia din România nu era mare… ci era foarte mare. Atât de mult a fost lungită, la noi, boala inflaţiei şi atât de mult societatea a fost roasă de această boală, ani în şir, încât până şi efectele pe care acest flagel le produce de obicei şi-au schimbat sensul. Fiindcă în vremurile inflaţioniste banii noştri frigeau tare şi populaţia încerca să scape de ei.
Dar încă nu am ajuns sus. Avem încă mult de urcat. Azi, banii noştri nu numai că nu-s fierbinţi, dar parcă s-au răcit prea tare. Din cauză că sunt totuşi puţini şi populaţia e nevoită să restrângă cheltuielile pentru sănătate, educaţie şi pentru investiţii, care s-au redus dramatic până la 0,3%. Din aceste restrângeri se adună economisirile din bănci. PIB-ul nostru nominal, de numai 160 mld. euro pentru a şaptea populaţie din UE, este încă prea mic ca să asigure o structură optimă a cheltuielilor.
