Recitind ZF-ul din ultima săptămână, atenţia mi-a rămas pe un articol pe care, citindu-l pe îndelete, l-am privit dintr-o dată din altă perspectivă. În ZF-ul de marţi, 5 august, apărea articolul – Ambiţiile nemţilor în comerţul românesc: Kaufland şi-a stabilit obiectivul: afaceri de 2 miliarde de euro până în 2018.
În esenţă, grupul Schwarz, care deţine şi reţeaua Lidl, a stabilit pentru managementul Kaufland să ajungă de la 1,6 miliarde de euro acum să mai adauge încă 350 de milioane de euro în patru ani şi să se distanţeze faţă de competitori în fruntea retail-ului românesc.
Pentru a realiza acest lucru, nemţii pun pe masă investiţii de 100 de milioane de euro pe an, care înseamnă deschiderea a cel puţin 10 magazine în fiecare an.
Citind articolul cu admiraţie pentru ceea ce fac nemţii şi cum îşi stabilesc obiectivele şi strategiile, m-am întrebat care sunt ambiţiile noastre ca ţară pentru următorii patru ani. Cum şi cu ce vom celebra 100 de ani de la Marea Unire?
Cei de la Kaufland au intrat în România în 2005 şi nu s-au lăsat până nu au ajuns numărul 1, depăşindu-i pe cei de la Carrefour şi Metro, care aveau mai mulţi ani pe piaţa românească. Chiar dacă acest lucru s-a întâmplat după şase ani, în 2011 ei au devenit lideri, având la conduducerea operaţiunilor din România pe un român, Adrian Viman.
Ironia istoriei, Germania, ca şi acum 100 de ani, este principalul partener comercial al României şi unul dintre cei mai mari investitori, cei 40 de ani de comunism nefiind o piedică în calea ambiţiilor nemţilor.
Acum 15 ani, un francez, Louis Schweitzer de la Renault, a avut ambiţia de a face o maşină occidentală care să coste 5.000 de euro pentru pieţele emergente. S-a întâmplat să facă această maşină la Dacia, iar de un deceniu România trăieşte şi este cunoscută în afară în industria auto din ambiţia acestui francez.
În ultimii 25 de ani, România a trăit din ambiţiile unor antreprenori, ale unor manageri, ale unor oameni de afaceri, ale unor multinaţionale, care au încercat să dezvolte ceva, dar şi din devalizarea şi vânzarea la bucată.
Ce facem mai departe? Trăim tot din ambiţiile fiecăruia dintre noi şi lăsăm calculatorul să dea rezultatul final? Trăim din ambiţia Kaufland, care vrea să ajungă la două miliarde de euro păstrându-şi actuala structură de costuri mici?
Guvernatorul BNR spunea că vom adopta euro când vom avea o autostradă care să treacă munţii. Aceasta este o constatare, pe care o poate face oricare dintre cei 23 de milioane de români, nu o ambiţie.
Cine face autostrada? Kaufland? Poate nu ar fi rău să ne gândim la această variantă, pentru că până la urmă nemţii vor sta cu biciul pe noi pentru a trece munţii, pentru că ei vor avea nevoie de o îmbunătăţire substanţială a marjei.
Toţi economiştii de la noi şi cei care se învârt în jurul Băncii Naţionale spun că euro trebuie să fie următoarea ţintă după NATO şi Uniunea Europeană. Corect, dar cum intrăm în zona euro?
Putem intra cu un salariu mediu pe economie de 350-400 de euro, cât este acum, sau de 700-800 de euro? Diferenţa o fac ambiţia liderilor şi strategia pe care o au pentru a ajunge acolo.
Peste câteva luni vor fi alegeri, iar cel care va fi ales Preşedinte va avea onoarea să intre în istorie ca reprezentând România la celebrarea celor 100 de ani de la Marea Unire.
Până acum, niciunul dintre cei care au anunţat că vor să se instaleze la Cotroceni nu are ambiţii economice pentru viitor. Unii vor să scape de regimul Băsescu, alţii vor să scape de regimul Ponta. Aceasta este singura lor ambiţie.
Niciunul nu a venit să spună: Am ambiţia ca în timpul mandatului meu:
1. PIB să crească de la 150 de miliarde de euro la 250 de miliarde de euro, adică 20 de miliarde de euro pe an. Pentru informaţie, PIB a crescut de patru ori între 2000 şi 2008. După aceea s-a oprit. Şi-a revenit abia acum.
2. Numărul de angajaţi să crească de la 4,5 milioane la 6 milioane.
3. Salariul mediu să se dubleze în patru ani.
4. Exporturile să se dubleze de la 50 de miliarde de euro, la 100 de miliarde de euro. În anul 2000, exporturile României erau undeva la 8 miliarde de euro, deci în patru ani se poate să ajungem la 100 de miliarde de euro.
5. Două milioane de locuinţe noi. Dacă avem 1,5 – 2 milioane de locuri de muncă în plus, înseamnă că este nevoie de case, se iau credite de la bancă, cresc vânzările de maşini, creşte consumul, se consolidează clasa de mijloc şi întreprinderile mici şi mijlocii.
Acestea sunt doar câteva ambiţii macroeconomice simple. Dacă fiecare candidat pentru Cotroceni va avea un pachet de 10 ambiţii economice clare, pe care să le urmărească, aşa cum îşi urmăresc nemţii atingerea obiectivelor, sigur la 1 decembrie 2018 va fi o altă stare de spirit în România.
Dacă cei care sunt în mediul de business ar avea ambiţia de a vedea România dincolo de propriul buget, poate ar duce-o mai bine şi nu ar fi prizonierii clasei politice, nu ar depinde de favorurile unui partid sau altuia, care şi-a pus oamenii în fruntea instituţiilor publice să ia dijmă.
Pentru ca liderii politici să aibă ambiţii economice, trebuie ca voi, cei care lucraţi şi vă câştigaţi existenţa din economia reală, să puneţi presiune pe ei şi să nu fugiţi din calea lor de frică să nu vă calce Fiscul. Trebuie să le cereţi să vă spună care sunt ambiţiile lor, nu în declaraţii, în fraze fără conţinut, ci în cifre şi date concrete care pot fi urmărite.
