Într-un recent articol din Financial Times, Wolfgang Műnchau, comentatorul principal pentru UE, făcând referire la modul în care a fost tratată Grecia de către UE, constata că „dispreţul faţă de democraţie” şi „analfabetismul economic” sunt cele două „calităţi” care au mai rămas din platforma ideologică a Uniunii. Într-adevăr, noua criză greacă a pus pregnant în evidenţă analfabetismul economic al majorităţii decidenţilor din UE. Programul Troika pentru Grecia reprezintă unul dintre cele mai mari eşecuri de politică economică din istorie.
Economia de piaţă a contribuit semnificativ la creşterea bunăstării materiale a omenirii, dar are o deficienţă majoră: instabilitatea, care se manifestă uneori prin crize economice cu consecinţe sociale grave. Ciclul economic este deci o caracteristică intrinsecă a economiei de piaţă. În vederea remedierii sau măcar a atenuării acestei deficienţe, ştiinţa economică s-a dotat cu un capitol nou: macroeconomia. Momentul fondator al macroeconomiei a fost Marea Depresiune din anii ‘30, urmată de cartea de referinţă a lui Keynes: Teoria generală a ocupării, dobânzii şi banilor (1936).
De atunci, pentru atenuarea ciclurilor economice se apelează la două politici: fiscală şi monetară, care la rândul lor pot utiliza diverse instrumente. În perioade de avânt economic, ambele politici sunt restrictive, iar în perioadele de stagnare sau recesiune economică, ambele politici sunt expansive. Efectele anti-ciclice ale utilizării celor două politici atenuează exuberanţa, respectiv depresiunea. Pentru ca statele să poată răspunde eficient instabilităţii economice, au fost dotate cu un minim de instrumente: un împrumutător de ultimă instanţă, rol jucat de banca centrală, care intervine în caz de panică financiară şi un buget public cu rol de stabilizare. Existenta unui buget consistent permite funcţionarea stabilizatorilor automaţi. Într-o perioadă de recesiune, restrângerea activităţii economice produce reducerea veniturilor încasate de stat şi mărirea cheltuielilor publice destinate transferurilor sociale (de exemplu ajutoarele de şomaj). Deficitul public creat automat are efect anti-ciclic. Într-o perioadă de avânt economic, se produce automat un excedent bugetar, de asemenea cu efect anti-ciclic. Statul capitalist nu a fost dotat întotdeauna cu aceste instrumente. În sec. XIX, crizele erau lăsate să se rezolve de la sine conform conceptului laissez-faire. Se considera că pieţele se auto-reglează. Emanciparea socială scăzută de la acea vreme permitea rezolvarea crizelor prin inducerea unor mari suferinţe umane.
În UE, după o scurtă perioadă de la izbucnirea crizei financiare în care s-au administrat selectiv impulsuri fiscale, în primul rând pentru a salva instituţiile financiare, din 2010 a fost adoptată o politică anti-criză bazată pe austeritate severă. Aceasta a fost iniţiată şi pusă în aplicare, mai dur în ţările care se confruntau cu dificultăţi economice şi financiare, în plină recesiune economică. Analfabetismul economic al decidenţilor politici a fost manifest. Keynes scria în 1937: „Perioada de avânt economic, nu cea de criză, este propice pentru austeritate”. Acest adevăr economic simplu a fost complet ignorat în UE. Într-adevăr, răspunsul macroeconomic de manual este expansiunea fiscală pentru a scoate economia din recesiune. O lecţie de bază de macroeconomie pe care „înţelepţii” din UE au dispreţuit-o. O economie aflată în recesiune este o economie în care publicul economiseşte mai mult decât doresc investitorii să finanţeze. Prin crearea de deficite publice, guvernele oferă o şansă celor care economisesc să-şi pună banii în circulaţie. Împrumuturile guvernamentale nu concurează cu investiţiile private în perioade de recesiune economică. Dimpotrivă, este probabil ca deficitele publice să conducă la stimularea investiţiilor private.
Una dintre motivaţiile principale ale austerităţii impuse în UE după 2010 a fost stimularea investiţiilor prin recăpătarea încrederii investitorilor, impresionaţi chipurile de disciplina fiscală a guvernelor.
La aproape 5 ani de la aplicarea măsurilor de austeritate fără precedent, Comisia Europeană a fost nevoită să constate că există un deficit considerabil de investiţii în UE, cauza principală fiind tocmai lipsa de încredere investitorilor. În consecinţă, Comisia Europeană a propus, în noiembrie 2014, Planul european de investiţii strategice – Planul Juncker, un plan de stimulare a investiţiilor publice şi private. Nu putea fi o recunoaştere mai clară, chiar dacă tardivă, a eşecului poveştii referitoare la legătură între austeritate şi încrederea investitorilor.
A doua motivaţie majoră a fost legată de nivelul ridicat al datoriei publice, care risca să devină nesustenabilă şi să frâneze creşterea economică.
Aritmetica austerităţii arată însă că datoria nu scade, dimpotrivă creşte, în contextul combinaţiei austeritateĂrecesiune. Reducerea cu 1% a cheltuielilor, principala cale urmată în procesul de consolidarea fiscală, nu reduce deficitul cu 1%, din cauza faptului că austeritatea impusă în plină recesiune reduce în continuare activitatea economică cu efecte negative asupra veniturilor bugetare. Krugman estimează că pentru a obţine o reducere a deficitului cu 1% este probabil nevoie de o reducere a cheltuielilor cu 2%. Aceasta reducere a cheltuielilor cu 2% ar putea afecta PIB cu 3% (un multiplicator fiscal de 1,5 in recesiune este o estimare prudentă). Aşadar, vom observa de fapt, cel puţin pe termen scurt, o creştere a raportului datorie /PIB, cu atât mai mult cu cât raportul iniţial este mai mare.
Acest prim efect negativ este amplificat de riscul deflaţiei determinate de datorie (vezi Teoria datorie–deflaţie a marilor depresiuni, scrisă de Irving Fischer în 1933). Economia intrată în recesiune va determina scăderea inflaţiei sau chiar deflaţie, care la rândul ei va afecta negativ raportul datorie / PIB. Aşadar, tentativa de a reduce datoria prin reducerea cheltuielilor va mări de fapt raportul datorie / PIB.
Aritmetica austerităţii a fost validată de modelul real. Măsurile întreprinse de UE în vederea consolidării fiscale au condus la creşterea raportului datorie / PIB şi la inflaţie foarte mică, mult sub ţinta BCE de 2%.
Austeritatea în eurozonă are efecte şi mai dureroase din cauza „cămăşii de forţă” impuse de moneda unică construită într-un cadru instituţional incomplet. Combinaţia între austeritate fiscală şi „banul greu” impus de uniunea monetară este teribil de toxică. Ea nu numai că împinge economia spre stagnare şi deflaţie, dar este probabil să eşueze şi în reducerea datoriei publice, inclusiv pe termen lung.
Mai grav este că „austerienii”, în ciuda evidenţelor copleşitoare, mai cred şi azi că reţeta a fost un succes, eşuând doar în Grecia şi asta din cauza grecilor, dar nu în ţări ca Spania, Irlanda sau Letonia şi chiar în România, care au „ascultat” sfaturile venite de la Troika. În fond, cum accentuează lordul Skidelsky, în polemica sa cu un faimos „austerian” – Niall Ferguson – „Toate economiile îşi revin până la urmă. Sarcina unui guvern a fost şi rămâne de a consolida oricare ar fi „forţele naturale” existente ale refacerii economice, prin a oferi mediului de afaceri, dacă este necesar, o piaţă mai mare şi mai ales, prin a compensa instabilitatea inerentă a investiţiilor private printr-un program stabil de investiţii publice”. De fapt, austeritatea a agravat situaţia economică, încetinind revenirea, care este oricum încă neconcludentă chiar acolo unde s-a produs, şi a cauzat suferinţe umane inacceptabile pentru state care se pretind democratice, fiind însoţită de un şomaj fără precedent.
Analfabetismul economic din UE ne împinge înapoi spre secolul XIX, printr-un proces agresiv de reducere a emancipării sociale, care are în centru demantelarea statului ca ofertant de bunuri publice, printre care şi stabilitatea. Cinismul miniştrilor de finanţe din Eurogrup, care, cu excepţia Franţei, Italiei şi Ciprului, au susţinut Grexit, ascunzându-se în spatele Germaniei, a dat o lovitură de graţie solidarităţii europene, element fondator al UE. Impunând Greciei un program economic catastrofal, bazat pe austeritate şi mai severă, fără nicio promisiune clară de restructurare a datoriei, şi privatizare ideologică, pe care nici un economist onest nu-l consideră fezabil, şefii de stat şi guvern împing, din păcate, Uniunea spre dezintegrare politică. Cercul sumbru al iresponsabilităţii este închis de cei doi neoliberali fără cravată: Tsipras şi Varoufakis, care au jucat la cacealma, timp de şase luni, o tristă partidă de poker, fără nicio carte în mână, cu propriul partid Syriza şi cu majoritatea poporului grec.
Andrei Mocearov este profesor asociat la ASE, doctor în economie
