Opinii

Andrei Mocearov: Vraja pieţelor şi iluzia bugetului comun în reforma uniunii economice şi monetare

Andrei Mocearov: Vraja pieţelor şi iluzia bugetului...

Autor: Andrei Mocearov

03.11.2017, 18:18 331

Pentru ca o uniune monetară să funcţioneze bine, ea trebuie să fie mai întâi o uniune politică. Unul dintre instrumentele esenţiale ale unei uniuni politice este bugetul comun, cu funcţii de redistribuire şi stabilitate. Zona euro s-a constituit fără acest instrument. Nu este de mirare. Teoria pieţelor eficiente şi stabile care se auto-reglează a dominat dezbaterea de idei şi a impus crearea unei monede comune prin Tratatul de la Maastricht, înainte de a avea în funcţiune o uniune politică. Credinţa că politica monetară, prin rata dobânzii pe termen scurt, poate asigura stabilitatea preţurilor şi, prin urmare, stabilitatea economică, prevala la vremea întemeierii monedei unice.

În realitate, pieţele sunt prin natura lor instabile. Este nevoie de instrumente publice pentru a atenua oscilaţiile şi a lupta împotriva şocurilor. Prevede reforma curentă a uniunii economice şi monetare un buget comun pentru atenuarea fluctuaţiilor ciclurilor economice şi ca asigurare contra şocurilor asimetrice puternice?

La prima vedere există două tabere: (1) adepţii uniunii stabilităţii şi (2) adepţii uniunii fiscale.

Adepţii uniunii stabilităţii se bazează în continuare pe stabilitatea preţurilor, reguli stricte privind disciplina fiscală şi pieţe flexibile pentru a permite auto-reglarea. Accentul se pune aşadar pe disciplina pieţelor, prin aceasta înţelegându-se capacitatea lor de a penaliza guvernele indisciplinate prin rate mari ale dobânzii. Este tabăra, condusă de Germania, care se împotriveşte  partajării riscurilor. În acest caz, absorbţia şocurilor este realizată exclusiv de pieţe.

Adepţii uniunii fiscale doresc instrumente publice europene pentru stabilizarea macroeconomică prin partajarea riscurilor. Macron, care s-a plasat ca lider al celei de-a doua tabere, insistă asupra unui buget al zonei euro cu funcţie de stabilizare macroeconomică.

Deşi cele două tabere par ireconciliabile, diferenţele, în esenţă, nu sunt de fapt aşa de mari, ci mai degrabă ele există doar în retorica lui Macron şi Merkel, din motive de preferinţe naţionale. De altfel, varianta de compromis este deja pe masă încă din 2015 şi poate fi citită în Raportul celor 5 preşedinţi (Juncker – Comisia Europeană, Tusk – Consiliul European, Dijsselbloem – Eurogrup, Draghi – Banca Centrală Europeană, Schultz – Parlamentul European).

Să le dăm aşadar cuvântul, cu adnotările mele (cu bold): „…în cazul unor şocuri economice, care sunt de altfel inevitabile, fiecare ţară trebuie să fie în măsură să reacţioneze în mod eficace.Aceasta trebuie să aibă capacitatea de absorbi la nivel naţional şocurile datorită elasticităţii adecvate a economiilor lor şi a unor zone-tampon din punct de vedere fiscal suficiente de-a lungul ciclului economic.

Aici ni se propune disciplina fiscală (zone-tampon) şiabsorbţia şocurilor de către pieţe (elasticitatea adecvată a economiilor), adică reforme structurale.

Şi mai departe: „Pe termen scurt, partajarea riscurilor se poate realiza prin integrarea pieţelor financiare şi de capital (partajare a riscului cu sectorul privat).”

Asta înseamnă că pentru început tot pieţele vor face şi partajarea riscurilor.

Şi în sfârşit: „Pe termen mediu, pe măsură ce structurile economice converg către cele mai bune standarde în Europa (Europa germană), ar trebui consolidată partajarea riscului cu sectorul public, printr-un mecanism de stabilizare fiscală a zonei euro în ansamblu.”

Aşadar, într-un final, după un proces lung şi condiţionat, vine şi partajarea publică.

Apogeul unui proces de convergenţă”, cum se subliniază în paragraful dedicat special funcţiei de stabilizare fiscală pentru zona euro.

Şi ca să nu existe nici un dubiu, concluzia este clară: „Obiectivul stabilizării automate la nivelul zonei euro nu ar fi ajustarea activă a ciclului economic la nivelul zonei euro, ci ar trebui să consiste din îmbunătăţirea atenuării şocurilor macroeconomice de mare anvergură”.

Capacitatea fiscală comună nu este programată să funcţioneze ca un instrument permanent de stabilitate, ci să intervină numai în situaţii extreme.

Cel mai concis şi clar explică, în cadrul audierilor publice la Parlamentul European, la 2 martie 2016, Benoît Cœuré, membru în Board-ul executiv al Băncii Centrale Europene, de unde vin de fapt majoritatea ideilor, asimilate ulterior de Comisia Europeană şi Consiliul European.

„Progresul spre o capacitate fiscală comună ar putea lua forma unui proces gradual şi condiţionat care ne va permite să ne mişcăm în paralel cu stabilirea unor zone-tampon fiscale la nivel naţional, cu convergenţa în privinţa capacităţii de a absoarbe şocurile la nivel naţional şi cu consolidarea instituţiilor la nivelul zonei euro (este vorba de instituţii care supraveghează şi stimulează realizarea de către statele membre a reformelor structurale şi a consolidării bugetare, de exemplu, ministrul european de finanţe), în timp ce progresăm, de asemenea gradual, spre mai multă stabilizare fiscală centralizată.”

Propunerea principală este un sistem de reducere şi partajare a riscurilor provocate în primul rând de pieţe, bazat paradoxal, aproape exclusiv pe pieţe. În loc de un instrument public european de absorbţie a şocurilor, vom avea n instrumente private naţionale. Aşadar, pieţele sunt destinate să corecteze erori ale pieţelor! Cercul vicios este complet. Vraja pieţelor este totală. Capacitatea fiscală comună rămâne un fel de fata morgana.

Ni se promite o capacitate fiscală, ca instrument de asigurare contra şocurilor asimetrice puternice, la calendele greceşti, după ce se îndeplinesc primele două condiţii: responsabilitate fiscală şi reforme structurale pentru a face pieţele mai flexibile şi deci mai rezistente la şocuri.

Macron îndeplineşte deja cu sârg cele două condiţii la el acasă, în Franţa: responsabilitate fiscală şi reforme structurale (vezi în special Codul muncii).

Alea iacta est! Ne îndreptăm ferm spre uniunea stabilităţii, alias uniunea austerităţii şi a pieţelor eficiente (care se auto-reglează).

Urmează să vedem doar cum Macron şi alţi lideri europeni, care s-au exprimat pentru uniunea fiscală, vor vinde la ei acasă o uniune a stabilităţii uşor cosmetizată.

Bucureşti, 1 noiembrie 2017, Andrei Mocearov, doctor în economie

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO