OPINII PRIMITE LA REDACŢIE

Aurul ţării nu este potrivit pentru speculă!

22 mar 2018 Autor: Bogdan Căpraru

Problema rezervei în aur aflată în administrarea Băncii Naţionale a României este abordată recent de unele voci  - mai mult sau mai puţin avizate  - cu superficialitate şi în mod tendenţios. Astfel, se induce ideea că rezerva în aur ar trebui folosită la maximum ca un activ generator de venituri speculative.

În opinia mea, administrarea rezervei aur nu ar trebui făcută după filozofia de risc a unui trezorier al unei instituţii financiare oarecare, a cărui misiune este de a aduce profit cât mai mare acesteia. Aurul ţării este „strâns” şi păstrat la banca centrală în alt scop şi după alte principii. De asemenea, mediul financiar internaţional, de la criză încoace, ne indică faptul că prudenţa ar trebui să fie cuvântul de ordine în prezent. Nu trebuie să uităm că turbulenţele financiare din 2007 au pornit tocmai de la escaladarea unor operaţiuni cu risc ridicat. 

Desigur, acest subiect este foarte uşor de folosit pentru a crea vâlvă, având în vedere percepţia publicului larg cu privire la ce reprezintă aurul, ca metal. Şi ca să mă fac înţeles în acest sens, vin cu câteva citate ale unor personalităţi din domeniul economic, de-a lungul timpului. Autorul şi jurnalistul financiar Hartley Withers, fost bancher comercial, spunea în anul 1934 la un eveniment din cadrul Institutului Regal de Afaceri Internaţionale din Londra, că „dorinţa de a avea aur este o reminiscenţă a barbarismului primitiv şi datează din perioada când farmecul acestui metal strălucitor asupra vanităţii umane îl făcea să fie căutat în toată lumea pentru împodobirea căpeteniei şi a cupelor din care bea, a armurii sale, a soţiei sale şi a templelor zeilor săi”. În aceeaşi ordine de idei John Maynard Keynes afirma că etalonul aur era o „reminiscenţă barbară”, iar, în zilele noastre, bine-cunoscutul investitor american Warren Buffet considera aurul ceva ce „nu are utilitate” şi „un mod de a persista în frică”. Ceea ce vreau să subliniez prin aceste citate este faptul că este foarte uşor să inciţi spiritele publicului larg pe acest subiect, indiferent de gradul de educaţie! Aurul a intrat în codul nostru genetic ca fiind apogeul bogăţiei, puterii şi vanităţii, tocmai de aceea devine un subiect tabu, un subiect prin care populismul poate înflori şi prin care poţi manipula masele!

Dar revenind la politica de administrare a rezervei de aur a BNR, câteva remarci ar trebui făcute, astfel încât să putem avea o imagine corectă a fenomenului. Mai întâi trebuie să lămurim de ce aurul continuă să fie una dintre componentele rezervei valutare? Răspunsul vine şi dintr-o perspectivă istorică, dar şi una pragmatică. Până la începutul anilor ’70, când Nixon a rupt legătura aurului cu dolarul (pe atunci singura monedă care mai era definită în aur), circulaţia monetară se baza pe acoperirea şi convertibilitatea în aur a masei monetare. În acest context, în visteria băncilor centrale se aflau cantităţi de metal preţios. Astfel, după momentul Nixon, aurul a devenit o „relicvă” istorică a vechiului sistem monetar. În altă ordine de idei, aurul reprezintă şi o alternativă de investiţie, mai ales pe termen lung, folosită în special în perioade de criză. Astfel, în cazul în care rezerva valutară se diminuează drastic, aurul rămâne ultima soluţia a unui stat utilizată în a plăti datoriile externe. El devine şi un mijloc de plată de ultimă instanţă.

În general, aurul din rezervă se regăseşte sub formă de lingouri standardizate, iar o parte, poate să reprezintă obiecte şi monede confecţionate din aur, aflate în colecţiile şi patrimoniul statului (ex. Cloşca cu puii de aur, kosoni etc). Una peste alta, putem trage concluzia că aurul din rezerva valutară, în principiu, are alt scop decât acela de a face profit. Cum de altfel, conform statutului BNR, scopul băncii centrale nu este acela de a face profit! Mai mult decât atât, chiar dacă 80% din profitul obţinut de BNR (în mod conjunctural şi ca urmare a îndeplinirii funcţiilor sale specifice) este vărsat la bugetul statului, guvernul nu îi poate cere să obţină profit pentru a aduce venituri publice, altfel ar încălca în mod fragrant independenţa băncii centrale stabilită prin lege şi Tratatul de la Maastricht.

În acest context, învinuirile precum că BNR nu a „fructificat” îndeajuns rezerva de aur nu sunt fondate, nici din punct de vedere juridic, nici din punct de vedere al fundamentelor economice! Chiar dacă banca centrală din ţara noastră a avut depozite în aur la bănci private o anumită perioadă de timp, ulterior şi-a schimbat strategia, preferând ca aproximativ 60% din rezerva aur să fie lăsată în custodia Băncii Angliei (care istoric este cea mai veche instituţie care a operat pe piaţa aurului şi care are un profil reputaţional confirmat în timp), deci, tot la dispoziţia BNR, iar restul în tezaurul BNR.

Astfel, putem considera că decizia BNR a fost una care viza PRUDENŢA! De ce? Deoarece criza financiară ne-a arătat că şi cele mai mari bănci pot falimenta sau avea probleme. În cazul depozitelor în aur plasate la diverse bănci private nu este garantată reîntoarcerea la banca centrală în caz că acea bancă are probleme. Astfel, banca centrală trebuie să se înscrie la masa credală ca orice entitate păgubită în cazul falimentului instituţiei în cauză! Asta înseamnă timp şi resurse financiare pentru a recupera o parte din acele depozite! De asemenea, mediul macroeconomic şi financiar de ansamblu de după criză s-a schimbat, au apărut noi riscuri şi noi abordări cu privire la riscuri.

În acelaşi context, trebuie să înţelegem că noţiunea de depozit în aur, dintr-o anumită perspectivă, nu este aceeaşi cu cea de depozit deschis la o instituţie de credit. În subconştientul publicului larg din România, depozitul bancar este lipsit de riscuri, deoarece depozitele în Uniunea Europeană, inclusiv în România, sunt garantate în limita a 100.000 euro de către Fondul de garantare a depozitelor bancare. După cum am precizat mai înainte, nu acelaşi lucru se întâmplă în caz de faliment al băncii unde s-a făcut plasamentul în aur de către o bancă centrală. Totodată, se vehiculează tot mai mult la nivel internaţional promovarea metodei „bail in” (ce presupune ca depozitarii şi creditorii să participe la pierderile unei instituţii de credit) de rezolvare a problemelor de solvabilitate a unei bănci (pentru a evita hazardul moral din partea băncilor de a se baza pe susţinerea financiară a statului în caz de probleme).

Prudenţa BNR poate fi susţinută şi prin decizia de a ţine în locuri diferite rezerva valutară (principiul ouălor din mai multe coşuri). A ţine întreaga rezervă în ţară comportă anumite riscuri. S-a văzut ce s-a întâmplat cu tezaurul dus la Moscova! În caz de conflict armat, război civil, calamităţi naturale etc., tezaurul aflat în ţară poate să se afle în pericol. Mutarea tezaurului în primul război mondial a avut şi astfel de raţiuni, punerea la adăpost a acestuia. Numai că, Rusia nu avea la acea vreme (nici acum) aceeaşi reputaţie ca Marea Britanie sau alte state occidentale... Banca Angliei, indiferent de situaţie, va respecta clauzele contractuale!

Dintr-o altă perspectivă, domicilierea aurului în custodia unei instituţii de talia Băncii Angliei aduce şi unele avantaje. Astfel lichiditatea acestei rezerve ar fi mai mare, valorificare s-ar face mult mai rapid. De asemenea, în caz că se fac împrumuturi externe, există certitudinea pentru creditor că aurul există şi este înregistrat.

În concluzie, din tot acest tăvălug mediatic, ar trebui să înţelegem că Banca Naţională a României nu este „gâsca cu ouăle de aur”, rolul ei este altul în economie. Rezerva valutară a statului, inclusiv cea în aur, nu este miză de jucat la masa niciunui „cazino”, iar decenţa, bunul simţ şi profesionalismul ar trebui să fie calităţi şi virtuţi pentru cei care se doresc a fi formatori de opinie!  

Bogdan Căpraru este Prof. univ. dr. Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi  

 

 
Cuvinte cheie:
aur
, refuz
, bnr
, financiar
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide