Opinii

Austeritatea: O luptă cu morile de vânt

Austeritatea: O luptă cu morile de vânt

Autor: Silviu Cerna

24.04.2017, 16:57 702

Ideile greşite au viaţă lungă, ceea ce confirmă cunoscutele cuvinte ale lui Keynes din ultimele pagini ale ''Teoriei generale....'' despre forţa ''penetraţiei treptate a ideilor'' şi teoreticienii şi oamenii practici, care, deşi ''se cred liberi de orice influenţe intelectuale'', sunt ''robii vreunui economist defunct''. Un exemplu în acest sens este ideea luptei împotriva austerităţii.

Astfel, rezultatele ultimelor alegeri parlamentare din România şi măsurile de eliminare a unor taxe sau de reducere a unor impozite, respectiv de creştere a pensiilor şi salariilor bugetarilor, promise în campania electorală, deja luate sau preconizate de guvernul actual, sunt prezentate de către câştigători şi purtătorii lor de cuvânt ca o victorie împotriva politicilor de austeritate duse de guvernele anterioare. Similar sunt interpretate adesea ultimele alegeri parlamentare din Ungaria, Spania şi Polonia, referendumul din Grecia, alegerile prezidenţiale recente din SUA etc.

Termenul de ''austeritate'' este unul polisemic, la fel ca multe alte concepte din ştiinţa economică. În acest caz, polisemia prezintă totuşi particularitatea că are o veche şi puternică încărcătură ideologică. De aceea, acest termen nu se cantonează în ştiinţa economică pozitivă (economics), ci se regăseşte  în discursul public într-un spectru larg de contexte.

În ştiinţa economică, termenul de austeritate se foloseşte în principal în dezbaterile cu privire la raportul dintre datoria publică şi PIB. Într-adevăr, există o problemă economică reală, şi anume limitarea sarcinii financiare a datoriei publice care, dacă depăşeşte un anumit nivel, nu mai poate fi suportată de societate, deoarece consumă toate resursele ordinare ale statului provenite din impozite şi taxe. În principiu, acest raport poate fi redus în două moduri: 1) prin scăderea numărătorului (volumul datoriei publice); 2) prin creşterea numitorului (PIB). Din păcate, măsurile care duc la reducerea datoriei publice (calificate uneori ''politici de austeritate'') tind să determine, de asemenea, scăderea PIB; invers –  măsurile care ar putea spori PIB (numite ''programe de stimulare'') determină creşterea datoriei statului. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, există o necesitate inconturnabilă: minimizarea serviciului datoriei publice (dobânzi+rate scadente). Mijloacele folosite în acest scop pun însă autorităţile în faţa unei dileme: 1) fie adoptă cât mai curând posibil măsuri de limitare a creşterii datoriei statului (austeritate), care, pe lângă faptul că sunt nepopulare, se pot dovedi contraproductive prin prisma creşterii economice; 2) fie nu adoptă asemenea măsuri (populism), dar atunci riscă încetarea plăţilor statului, cu tot ceea ce implică aceasta pe plan economic, social şi politic, intern şi extern.

Cauzele şi modul de depăşire a acestui impas constituie obiectul uneia dintre cele mai importante dezbateri din ştiinţa economică modernă, la care participă un mare număr de economişti din mediile universitare şi profesionale, politicieni, formatori de opinie etc. Politicile economice preconizate de aceştia depind de filozofia lor economică şi, deci, de poziţia lor paradigmatică faţă de subiectele economice majore ale contemporaneităţii: piaţă versus etatism; reguli versus discreţionarism; creştere economică prin reforme structurale versus creştere economică prin artificii monetar-fiscale; respectarea contractelor versus hazard moral; virtute actuală răsplătită în viitor versus virtute gratuită; competitivitate externă ca rezultat al eficienţei versus competitivitate externă ca rezultat al subminării competitorilor (beggar-thy-neighbor); etc. De asemenea, soluţiile practice recomandate de diverşi autori contemporani depind  de rezultatele studiilor lor analitice cu privire la caracteristicile specifice ale economiei avute în vedere: 1) mecanismul de transmisie a efectelor stimulative ale cheltuielilor guvernamentale şi modul de funcţionare a aşa-numitului ''multiplicator keynesian''; în particular, situaţia în care cheltuielile guvernamentale sunt foarte eficiente şi invers – situaţia în care austeritatea este deosebit de dăunătoare; 2) caracterul nociv sau, dimpotrivă, benefic al contracţiilor activităţii economice - având în vedere că, în unele cazuri, recesiunile constituie abateri negative de la potenţialul de creştere al economiei, iar, în altele, corecţii inevitabile ale unei creşteri excesive şi nesustenabile a PIB; 3) efectele dezbaterii publice a regimului juridic al creditorilor implicaţi în planurile de salvare a statelor ajunse în incapacitate de plată; 4) învăţămintele generale cu privire la politica fiscală optimă care se desprind din analiza crizei recente; etc.

În discursul public al forţelor politice angajate în lupta împotriva austerităţii, argumentele nu se întemeiază însă pe această dezbatere şi pe aceste studii empirice, ci pe învăţătura marxistă, care a creat sintagme ca: ''legea pauperizării proletariatului", "legea scăderii salariilor", "legea concentrării capitalului" etc. Deşi nu a dus la câştigarea alegerilor de către comunişti (pentru simplu motiv că aceştia nu au permis niciodată alegeri libere), această lozincă îşi menţine intactă capacitatea de otrăvire a atmosferei, de manipulare a opiniei publice, de deturnare a atenţiei de la problemele reale spre false probleme ş.a.m.d. Forţa sa de persuasiune provine din aceea că spune ''consumatorilor-votanţi'' ceea ce aceştia vor să audă. Din punct de vedere ştiinţific, acest termen nu înseamnă prea mult, însă, în plan propagandistic, transmite un mesaj implicit: conducătorii politici, aserviţi capitaliştilor, băncilor cosmopolite şi organismelor internaţionale, impun săracilor neajutoraţi impozite mari şi salarii mici, menite să sporească averile oligarhiei. Lupta împotriva austerităţii este, deci, o lozincă populistă, care transpune în limbajul actual, colorat cu termeni economici moderni (stimulare, relaxare, justiţie socială etc.), vechea teză marxistă a exploatării proletariatului de către capitalişti. Şi, de fapt, forţele politice care resping austeritatea sunt vechile partide marxiste rebotezate, cum ar fi, de exemplu, Podemos în Spania, Syriza în Grecia, ori în cazul Poloniei, Ungariei şi, se pare, din ce în ce mai mult, al României – partidele populiste, antiliberale, anticapitaliste şi antieuropene.

Presupunând că politicile aşa-numite ''de austeritate'' există realmente, se pune problema motivelor care îi fac pe guvernanţi să impună  popoarelor lor un tratament atât de dur. Căci, aceste politici înseamnă că democraţia este – aşa cum a spus Marx  –  o mascaradă şi că guvernele alese în mod democratic sunt, de fapt, ''lacheii'' unor asupritori nemiloşi şi îndărătnici. Statul nu este ceea ce pare, adică reprezentantul întregii societăţi şi arbitru imparţial în conflictele dintre diverse clase şi categorii sociale cu interese opuse, ci instrumentul burgheziei, şi anume al unei mici părţi a acesteia: oligarhia financiară. Subordonarea aparatului de stat de către oligarhia financiară se realizează în mod diferit de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. În unele cazuri, penetrarea se face deschis, marii oameni de afaceri fiind numiţi oficial în funcţii politico-administrative superioare; în alte cazuri, operaţiunea este mai discretă, manifestându-se prin trecerea elementelor birocratice ale statului în rândul personalului de conducere al trusturilor. Cu toate acestea, într-un mod sau altul, în toate ţările capitaliste, se manifestă acelaşi fenomen: puterea politică este subordonată oligarhiei financiare, care îşi exercită controlul exclusiv asupra societăţii

Aceasă interpretare este atrăgătoare pentru că este absurdă: orice teorie a conspiraţiei se bucură automat de o mare audienţă la public. Mitul austerităţii proliferează, astfel, nu numai în România, ci şi în o parte din Europa (mai ales în Franţa şi ţările sud-europene, nu însă în Germania şi ţările central-nordice, Elveţia, Marea Britanie) sau în SUA, din cauza necunoaşterii crase a modului în care funcţionează economia şi a substituirii ştiinţei economice cu ideologia. În România, fenomenul prezintă totuşi unele caracteristici ''originale'', deoarece reminescenţele ideologiei marxiste se combină aici cu sloganurile resuscitate ale propagandei naţionalist-comuniste. Însă, acest sincretism împiedică, de fapt, identificarea problemelor economice reale ale României şi găsirea soluţiilor corecte la aceste probleme şi, până la urmă, înţelegerea principiilor fundamentale ale ştiinţei economice şi a regulilor de funcţionare a economiei de piaţă.

Într-adevăr, nici un guvern român din perioada postcomunistă nu a impus vreo formă sau alta de austeritate, nici chiar atunci când a redus salariile bugetarilor şi pensiile ''nesimţite'': ceea ce adversarii politici şi victimele lor manipulate au desemnat cu acest termen nu a fost altceva decât o încercare de gestionare raţională a bugetului de stat de natură să permită preţurilor şi salariilor să fie compatibile cu legile pieţei - indiferent că este vorba despre piaţa bunurilor de consum sau de piaţa forţei de muncă. De altfel, se constată că aceste politici, fiind raţionale, au dus la rezultate pe ansamblu pozitive: statele mai puţin îndatorate, inclusiv România până nu demult (acuzate de practicarea austerităţii), cunosc o prosperitate mai mare şi un şomaj mai mic. Statele care resping austeritatea, cum ar fi Grecia, Franţa, până recent Italia şi, probabil, în viitorul apropiat, România, se află în recesiune şi înregistrează un şomaj ridicat.

Cu toate acestea, realităţile menţionate sunt lipsite de importanţă pentru adversarii austerităţii. Astfel, în România, deoarece, în prezent, nimeni nu mai îndrăzneşte totuşi să se declare marxist, susţinătorii tezei ''creşterii economice prin consum'' îşi prezintă concepţia sub denumirea vag ştiinţifică de keynesism sau neokeynesism, ca şi cum adoptarea aceastor concepţii ar fi rezultatul analizei ştiinţifice a modului de funcţionare a economiei româneşti actuale, nu o reluare sub altă etichetă a ideologie marxiste. '' Cheia problemei este însă alta: textele analitice sunt grele, presupun aptitudinea lecturii profesioniste, familiaritate cu ştiintele sociale şi o oarecare maturitate a gândirii, calităţi rar întalnite la jurnalistul de stânga sau la oportunistul predispus să mimeze marxismul din considerente conjuncturale.'' (Dragoş Paul Aligică,  Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7630542-exact-lipsea-recuperarea-marxismului.htm).   

 Keynesismul în spatele căruia se ascund partizanii luptei împotriva austerităţii este, de fapt, antimarxism declarat ca atare de însuşi autorul său, care este considerat de mulţi comentatori drept salvator al capitalismului. Această teorie economică, apărută acum 80 de ani, are marele avantaj că nu a fost verificată niciodată, deoarece este neverificabilă. În esenţă, teoria keynesiană spune că, prin creşterea deficitului bugetar, statul injectează în societate putere de cumpărare, ceea ce îi incită pe consumatori să cheltuiască şi îi stimulează pe întreprinzători să investească. În realitate, atunci când s-a încercat testarea acestei teorii, în a doua jumătate a anilor 1970, a avut loc o puternică creştere a preţurilor, deoarece nici consumatorii şi nici producătorii nu s-au lăsat înşelaţi de acest artificiu bugetar. După 2008, când administraţia americană Obama a încercat să scoată SUA din recesiune prin acelaşi procedeu, nu s-a întâmplat nimic, din cauza lipsei de încredere a actorilor economici. În fine, în România, la finele anului 1990, cererea de consum a populaţiei a fost de aproape nouă ori mai mare decât ceea ce în limbajul epocii se numea ''fond de marfă'' şi, cu toate acestea, în următorii ani, producţia a scăzut până la jumătate, ca urmare a dezorganizării aparatului de producţie comunist şi a dispariţiei mecanismelor sale de asigurare a disciplinei financiare. Prin această prismă, atacurile economiştilor keynesieni din SUA, cum ar fi P. Krugman şi J. Stiglitz, împotriva politicilor economice recomandate de FMI şi Banca Mondială şi ecourile acestor acuzaţii în unele scrieri economice şi discursuri publice din România par absurde şi, deci, neverificabile: deficitul bugetar nu a fost suficient de mare şi, de aceea, nu a dat rezultatele aşteptate.

Economia nu este un spectacol de circ în care iuţeala de mână a scamatorilor şi neatenţia spectatorilor să distreze lumea: singura forţă care face economia să se dezvolte este inovaţia ştiinţifică, tehnologică şi organizatorică, transformată în bunuri şi servicii ce pot fi consumate la un preţ acceptabil. Acest adevăr fundamental a fost învederat încă de economistul francez Jean-Baptiste Say în primul curs de economie politică publicat vreodată (1804),  iar apoi a fost demonstrat pe larg de economistul austriac Joseph Schumpeter, care, într-un curs celebru ţinut la Universitatea Harvard (1940), a definit dezvoltarea ca ''un proces de distrugere creatoare'': deoarece noul învinge vechiul, economia progresează, salariile cresc şi locurile de muncă se înmulţesc. Rolul esenţial al oricărui guvern (inclusiv al actualului guvern român) este, deci, să instituie şi să impună respectarea normelor care reglementează economia de piaţă, să susţină viaţa economică prin crearea unei infrastructuri adecvate, să ofere o monedă stabilă, un drept al muncii care favorizează intrarea şi ieşirea de pe piaţă a forţei de muncă, impozite previzibile pe termen lung, rate ale dobânzii compatibile cu investiţiile etc. Este necesar, de asemenea, ca guvernele să explice în termeni simplii ce fac şi de ce fac ceea ce fac, pentru a contracara efectele gândirii magice marxist-pseudokeynesiste. Sarcina nu este uşoară, deoarece realitatea este adesea mai neplăcută decât lectura romanelor cavalereşti: Don Quijote are scopuri nobile, însă cel care are întotdeauna dreptate este Sancho Panza.    

Silviu CERNA, Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor, UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO