Ar fi fost de aşteptat ca primele mesaje ale noului guvern, jumătate social, jumătate liberal, să se refere la cea mai acută problemă a României din ultimii trei ani- recuperarea locurilor de muncă distruse în criză.
Deşi ar trebui să fie prima temă a noii puteri, având în vedere dispariţia a 600.000 de locuri de muncă din decembrie 2008 încoace, nu au apărut planuri, strategii, şedinţe speciale de guvern care să arate ce are în minte noua administraţie pentru a impulsiona angajările.
Reduceri de taxe sau debirocratizare pentru firmele mici, cu până în patru angajaţi, ajutoare de stat pentru marii investitori, programe speciale pentru întreprinderile cu capital local, secătuite financiar şi fără acces la creditare. Nimic deocamdată.
Nesfârşite discuţii despre Ministerul Educaţiei, acuzaţii privind derularea proiectelor europene, cereri de audit la ministere, majorarea salariilor la stat, recuperări la pensii. Bun, este bine să te uiţi în trecut, dar ce facem cu viitorul?
După câteva idei răsfirate în programul de guvernare, în continuare niciun cuvânt despre ce are de gând guvernul în acest sector strategic.
Ziarul Financiar a arătat recent că economia a reuşit abia în martie 2012, potrivit datelor de la Statistică, să recupereze din punctul de vedere al numărului de locuri de muncă şocul TVA din iulie 2010.
După un minim de 4,1 milioane de salariaţi în toamna anului 2010, au fost create încă 100.000 de locuri de muncă, iar nivelul actual este de 4,2 milioane de salariaţi. Dar în cât timp? Într-un an şi jumătate. 18 luni pentru o opri scăderea şi pentru a relua creşterea numărului de joburi. În acest ritm, cele 600.000 locuri de muncă pierdute vor fi recuperate abia în şapte ani şi jumătate. Abia în 2020 va fi atins iar un număr de 4,8 milioane de salariaţi, recordul din decembrie 2008.
Dacă se menţine ritmul actual, atunci va fi cu adevărat încheiată criza din punctul de vedere al locurilor de muncă. Este suficient? La ce va folosi dacă vom menţine deficitele bugetare, datoria publică, dacă ne vom îndeplini toate angajamentele cu FMI, dacă la sfârşit tragem linie şi vedem că românii pleacă pe capete din ţara lor pentru că nu au unde să muncească şi pentru că au salarii mici?
La nivel global, miza nu mai este numai revenirea PIB la nivelul de dinainte de criză, ci recâştigarea joburilor.
În Germania este eveniment istoric faptul au crescut salariile cu 4%, iar în Statele Unite nivelul şomajului mişcă bursele mai mult decât cel al producţiei industriale.
A cerut noul premier o analiză - care sunt primele 10 întreprinderi din punctul de vedere al numărului de locuri de muncă create în 2011? Ce nevoi au aceste companii?
Sigur, o infrastructură mai bună şi absolvenţi gata să fie inseraţi în slujbe sunt cerinţele permanente. Dar poate există cerinţe specifice care pot fi rezolvate dacă se pun la aceeaşi masă cinci miniştri şi ştiu ce să le ceară oamenilor.
Mergând mai departe, cea mai grea întrebare la care trebuie să răspundă noul guvern este de ordin strategic - mergem pe modelul adoptat în ultimii 20 ani sau îl schimbăm?
Dacă şi-a atins limitele? De vreme ce nu putem depăşi bariera de 4-5 milioane de salariaţi la 20 de milioane de locuitori în condiţiile în care Ungaria şi Cehia au tot atâţia salariaţi la doar 10 milioane de locuitori, pe undeva este o hibă.
Dacă oamenii sunt nevoiţi să plece din ţară pentru că nu au slujbe în oraşele dezindustrializate, poate că este cazul pentru altceva. Ce?
Nu există în acest moment un răspuns clar la această întrebare, este evident. Dar trebuie pusă. Ungaria şi-a pus această întrebare şi a căutat să împartă povara crizei cu multinaţionalele - a impus taxe speciale.
Ţări ca România, cu salarii mici, de 10 ori mai mici decât în America sau în Europa de Vest, ar fi trebuit să câştige din această mutare globală a joburilor din Vest spre Est atrase de forţa de muncă mai ieftină. De ce nu câştigă? Poate pentru că nu există suficientă respiraţie locală a businesslui? Pentru că nu există destulă producţie locală pentru consum local?
Nu este dramatic că o ţară ca România unde salariul minim este de 162 de euro nu reuşeşte să atragă suficienţi investitori pentru a majora numărul de joburi? Poate este de înţeles ca Spania, unde salariul minim este de 748 de euro, să aibă şomaj de 20%, sau Grecia, unde salariul minim este de 850 de euro, să nu atragă destui investitori. Dar România?
În context, este de mirare cum, la câtă nemulţumire au acumulat oamenii privind modul cum este administrată ţara, majoritatea primarilor sunt daţi ca aleşi sigur de sondaje din primul tur de scrutin.
Drumurile din localităţi, şcolile, spitalele sunt la primărie, nu la guvern. Iar pentru primarii care chiar gândesc pe termen lung pentru comunitatea lor, atragerea de investiţii ar trebuie să fie prioritatea. De acolo, de la locurile de muncă, pleacă tot. Ţările intră în competiţie pentru investitori, regiunile, oraşele.
Nu va putea creşte România dacă modelul de dezvoltare este al Americii Latine, cu oameni care pleacă pentru că nu unde să lucreze şi cu baroni locali ca Radu Mazăre pe care nimeni nu-i mai schimbă din funcţii indiferent ce au livrat comunităţii lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
