Dacă Mare Britanie va pleca din UE, aceasta va fi voinţa cetăţenilor ei exprimat prin vot la referendumul din vară. La fel dacă va rămâne.
Joi 18 februarie începe la Bruxelles o întâlnire a liderilor UE despre care se spune că ar fi crucială. Crucială pentru că va privi două aspecte care au făcut din Europa un ciur care nu mai reţine în plasa lui nici cele cele mai scânteietoare idei.
“Brexitul” şi migraţia ajunsă de necontolat sunt un summum al “întâlnirilor cruciale” pe care UE le organizează de câţiva ani încoace.
Grecia, Portugalia, Spania, criza datoriilor – toate laolalt nu au însemnat decât summituri ale spaimei. Iar când spaima îi loveşte pe cei puternici, cei mai puţin puternici sunt morţi deja de frică.
La începutul săptămânii la Bucureşti a venit şeful Consiliului European Donald Tusk, chipurile să-l convingă pe preşedintele Klaus Iohannis să accepte planul de compromis între Bruxelles şi Londra care ar face – se zice - posibilă rămânerea Marii Britanii în UE. Dar preşedintele României era deja convins. Dacă polonezul Tusk pledează pentru compromisul cu Londra care înseamnă, între altele, că muncitorii strâini nu mai primesc indemnizaţii sociale vreme de câţiva ani de la venirea în UK iar copii lor nu mai primesc alocaţii la nivelul plătit tuturor celorlalţi copii, de ce nu ar fi de acord şi românul Iohannis? Că doar polonezii din Marea Britanie numără un milion, iar românii de opt ori mai puţin!
Marea Britanie este a doua economie a Uniunii Europene, după Germania, cu un PIB anual de 2.700 mld. euro şi cu o pondere a veniturilor în PIB spre 45%. Bugetul Marii Britanii este, prin urmare, mai mare de 1.000 mld. euro anual – de 20 de ori mai mare decât cel al României. Câteva zeci de milioane de euro din aceşti bani merg spre alocaţiile copiilor muncitorilor străini şi spre eventualele “beneficii sociale” ale acestora. Este o cheltuială de 0,1- 0,2% din PIB-ul unei ţări un motiv pentru ieşirea ei din UE?
Să fim serioşi.
Dar ce forţă are România să spună asta?
Ca şi în cazul Schengen, ca în multe alte cazuri, România nu a gasit o altă soluţie la Brexit decât să tacă. Sau să vorbească cât mai puţin.
Spaima de a nu fi învinovăţit, făcut responsabil de ceva, îl determină pe cel firav să se roage ca toamna frunzele să nu cadă. Ca vara iarba să nu pălească sub soare. De teamă ca nu cumva să fie făcut el responsabil de toate astea.
Este inutil să mai vorbim acum despre cele patru libertăţi fundamentale din UE. În fond, ele nu sunt încălcate decât pe ici pe colo; lucrătorii români pot merge în continuare în Marea Britanie pentru a face muncile pe care britanicii nu le vor: să spele maşini, să ducă gunoiul, să cureţe peluze, să zidească case. Doar că nu vor mai beneficia de ajutoare sociale vreme ce patru ani de la venire, în cazul în care ar avea nevoie de aşa ceva. Desigur, pot lucra şi City, Marea Britanie rămâne în continuare una dintre cele mai tolerante şi liberale ţări din lume.
Frica este întotdeauna dublată de lipsa unui “beckup” Sau mai degrabă potenţată de această lipsă. Ai pornit pe un drum. Nu-i ştii finalul. Accepţi orice pentru că nu mai este cale de întors. Faci ce zic alţii.
Cu sau fără Marea Britanie în UE România rămâne cu o marea lipsă: pentru mulţi dintre cetăţenii ei, ea nu este “acasă”, nu este “rezerva”. Nu este refugiul unui lucrător român care să spună: nu-mi convine Marea Britanie, mă întorca acasă!
Abia când va reuşi să fie asta atunci spaimele se vor risipi. Abia atunci va lupta pentru interesul ei pentru că atunci va avea cu adevărat ce apăra. Şi va putea să-şi apere interesele fără să se teamă că ar putea fi ţapul ispăşitor pentru toate prostiile care se întâmplă pe lume.
