Era prin 1998 când Radu Vasile venise să viziteze Bursa de Valori Bucureşti în calitate de premier, aşa de protocol/imagine, cum se face de obicei. În timp ce Radu Vasile vorbea despre importanţa Bursei în economie, despre cum Guvernul lui va da o atenţie mai mare acestei instituţii, despre cum se vor finanţa companiile de stat prin Bursă sau despre cum vor fi privatizări prin Bursă - deci discursuri de rigoare - făceam conversaţii în spate cu guvernatorul Băncii Naţionale Mugur Isărescu (sediul Bursei era atunci la parterul BNR din Str. Doamnei).
Ce mai e nou cu criza din Asia, crăpa Rusia, ce facem noi, cum va fi cu Radu Vasile premier, se va înţelege Guvernul cu Banca Naţională etc.? Întrebări uzuale de ziarist. Şi, îmi amintesc eu, că la un moment dat l-am întrebat pe guvernator de ce a schimbat yenii în dolari atunci când România s-a împrumutat în 1996 pe pieţele internaţionale prin obligaţiuni samurai-bond. România luase în două tranşe echivalentul a 900 de milioane de dolari, dar în yeni. Imediat după ce s-a împrumutat, Banca Naţională a făcut un swap, respectiv a transformat yenii în dolari, dar în acelaşi timp a făcut şi operaţiunea inversă pentru scadenţă, respectiv să ia yenii înapoi la cursul din 1996, nu la cursul valutar de la scadenţă.
Dacă BNR nu ar fi făcut acel swap de valute şi de curs, ar fi câştigat destul de mult, având în vedere că dolarul se apreciase foarte mult faţă de yen, dacă îmi amintesc bine, cu vreo 30%. BNR avea aceeaşi sumă de dolari, dar având în vedere deprecierea monedei japoneze, ar fi avut mai mulţi yeni, deci ar fi rambursat la data scadenţei cât avea de rambursat şi îi mai rămâneau vreo 200 - 300 de milioane de dolari. Şi eu eram mândru de această remarcă, având în vedere că BNR ar fi putut câştiga câteva sute de milioane de dolari. Şi tot îl întrebam de ce a făcut swap-ul, că uite cât ar fi putut câştiga. Iar guvernatorul s-a uitat la mine şi mi-a răspuns: "Când o să fii tu guvernator, să faci tu lucrul ăsta!".
Cine îi putea garanta lui că la scadenţă cursul de schimb yen-dolar i-ar fi fost favorabil şi nu defavorabil? "Ce, vrei să vină Curtea de Conturi să ne lege pe toţi, că ne jucăm cu banii, că facem speculaţii pe curs?" Şi mi-a rămas în minte peste ani acest lucru.
Lumea financiară a trăit între 2000 şi 2008 o perioadă excepţională în care toţi investitorii au avut de câştigat, începând de la bancheri, fonduri de pensii, administratori, bănci centrale, mici investitori, speculatori etc. Diferenţa între ei se făcea între cine câştigă cel mai mult. Pierzătorii erau număraţi pe degetele de la o singură mână. Nimeni nu concepea că ar putea să piardă, era un joc numai cu câştiguri. Era o lume fără risc, erau prea puţini cei care încercau să se acopere pentru cazul în care lucrurile s-ar schimba peste noapte, pentru că preţul pentru acoperirea riscului costa: preţul primei, la care se adaugă preţul ratării oportunităţii.
Începutul lui 2007 şi tot ce a urmat după aia - falimentul Lehman Brothers, prăbuşirea pieţelor bursiere şi culminând acum cu falimentul unor ţări şi retrogradarea SUA - a scos în evidenţă faptul că totul este un joc cu o sumă nulă. Dacă tu câştigi, altcineva trebuie să piardă.
Ultimii trei ani de zile au scos la suprafaţă tranzacţii financiare complexe încheiate în birourile unor primării, în sediile unor administratori de pensii sau în palatele luxoase ale dictatorilor. Bancherii de investiţii le-au vândut acestora produse atât de complexe, cu atât de multe variabile, încât nimeni nu a mai înţeles nimic. Citeam zilele trecute în Wall Street Journal cum primării din Franţa s-au împrumutat în franci elveţiani prin intermediul unor instrumente derivate pentru că era mai avantajos atunci, iar acum, când condiţiile de piaţă sunt total diferite, aceste venerabile instituţii sunt practic în faliment. (Probleme în Paradis: aprecierea francului elveţian nelinişteşte Saint-Tropez şi alte oraşe europene) Primăriile din zona Saint Tropez sunt tovarăşi de suferinţă cu românii care s-au împrumutat în franci elveţieni, asta dacă încălzeşte pe cineva.
Dictatorii africani, în frunte cu Gaddafi, au strâns bani ani de zile în fondurile suverane, tăind din bugetul intern pentru a băga miliarde de euro în produse financiare atât de sofisticate, de nimeni nu le mai dădea de capăt. Fondul Libiei, practic al acelei ţări, a pierdut în câteva zile din primăvara acestui an aproape 90% din valoare, nu mai puţin de două miliarde de dolari, pentru că plasamentele pe care le-a cumpărat la recomandarea marilor bănci de investiţii, în frunte cu Goldman Sachs, nu au evoluat "precum li s-a povestit". Libienilor nu le-a venit să creadă şi au început să ameninţe. Dar piaţa e piaţă.
De scăderi şi pierderi, atunci când pieţele se întorc, nu sunt scutiţi nici administratorii fondurilor private de pensii. Dacă administratorii îşi pierd jobul sau bonusurile, deponenţii îşi pierd banii lor, economiile strânse an de an. (Scăderea burselor a şters zeci de milioane de euro din conturile de unit-linked şi pensii private)
Dacă o acţiune scade cu 60% într-o săptămână, în câţi ani poate recupera, având în vedere că aceşti administratori pot obţine doar cu câteva procente mai mult decât indicii bursieri pe care îi au ca etalon?
De la venirea crizei, în 2008, toate mediile sunt pline de anunţuri privind posibilităţi extraordinare, fabuloase, de câştig, dacă tranzacţionezi pe Forex, pe indici, pe aur, pe toate instrumentele pământului. Această tranzacţionare este în marjă, respectiv pui 1.000 de euro şi tranzacţionezi de 100.000 de euro, deci de 100 de ori. Dacă pariezi că acţiunea se mişcă cu 1% în sus, îţi dublezi banii, deci ai 2.000 de euro. Dar cei care vând aceste instrumente îţi povestesc prea puţin despre faptul că dacă titlul tău scade cu 1%, şi lucrul ăsta se poate întâmpla în 10 secunde, ai pierdut toţi banii. Având în vedere că nu mai sunt oportunităţi mai de câştig peste noapte, foarte mulţi investitori români tranzacţionează pe astfel de platforme în speranţa că vor da lovitura. O dobândă de 4% la euro pe un an sau 7% la lei este prea puţin, nu ajunge să câştige atât de mult încât să ai peste noapte şi maşină, şi penthouse şi să stai pe un yacht şi să vezi cum vin banii de la sine.
Dacă toţi cei care tranzacţionează pe Forex speră să se îmbogăţească, atunci cum gândesc cei care sunt contrapartida lor? De-abia aşteaptă "să împartă câştigurile cu ei". Mulţi români s-au curăţat de bani pe Forex din lipsă de noi acţiuni, Bursa şi-a mărit portofoliul de instrumente puse la dispoziţia investitorilor. Dacă cineva s-a plictisit de SIF-uri, Petrom, BRD sau Transilvania, poate încerca să-şi bage banii pe "certificate turbo", unde pariezi dacă DAX-ul german creşte sau scade. Iar "certificatele turbo" au ajuns la 10% din rulajul Bursei într-un an. Dacă sunt banii tăi, nu e nicio problemă. Câştigi, pierzi, ca peste tot, există o lege a compensaţiei. Nu am auzit ca un investitor numai să fi câştigat. Dar dacă sunt banii altora, pe care tu trebuie să-i administrezi, atunci ai o mare problemă. Iar dacă nu există cineva care să îi tragă la răspundere în faţa "plutonului de execuţie" pe administratorii de bani, de pensii în cazul pierderilor sau să trăiască permanent sub ameninţarea "că te poate închide Curtea de Conturi", atunci banii vor fi topiţi peste noapte de evenimente, asta dacă nu îţi acoperi permanent riscul şi nu calculezi prima dată pierderea pe care ai avea-o înainte de a visa la câştig.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
