Între timp a venit şi Brexitul. Şi migraţia.
După cel de-al Doilea Război Mondial liderii politici de atunci au pus pe masă o soluţie prin care încercau să unească ţările şi pieţele astfel încât să nu se mai ajungă la un război. Ulterior, pe măsura trecerii timpului, proiectul de pace a devenit mult mai mult.
Pentru că liderii politici actuali ai tuturor ţărilor care compun Uniunea Europeană nu au trăit pe viu războiul, nu pot înţelege substanţa şi esenţa Uniunii Europene.
La fel cum noi, cei care beneficiem acum ca un dat de Uniunea Europeană, de deschiderea graniţelor, de o monedă unică atunci când ieşim din ţară, nu putem înţelege ce înseamnă destrămarea UE şi ce consecinţe poate aduce.
Pentru bancherii, traderii şi investitorii de pe pieţele financiare, care iau decizii într-o fracţiune de secundă şi care nu sunt plătiţi să gândească ce înseamnă Uniunea Europeană sau moneda euro, UE nu înseamnă decât un mijloc de a face bani sau de a pierde bani, după caz. Ei au făcut bani şi când a apărut euro, ei fac bani şi când se pune problema destrămării.
Noua generatie priveste Uniunea Europeana nu ca un proiect de prosperitate, unde ei sunt beneficiari, ci mai degraba ca unul impotriva lor. Jos elita, jos finanta mondiala, jos bancherii, jos marile companii, jos birocratii de la Bruxelles.Dar sus cine ?
Nu-ţi vine să crezi cum lucrurile pot scăpa de sub control dacă sunt lăsate la voia pieţelor şi la mâna celor pentru care un proiect politic nu înseamnă nimic.
Timp de 50 de ani trei-patru generaţii de lideri politici şi economici şi, implicit, două generaţii de oameni au muncit, au visat şi au făcut ca proiectul politic cel mai important al Europei să prindă viaţă, iar acum, în numai doi ani, totul pare că se destramă.
Să revină cele 17 ţări la monedele lor naţionale? Să se facă o Uniune Europeană cu cinci ţări puternice şi restul să se descurce? Germania, principala forţă a Europei, cea care nu vrea să-şi pună la bătaie banii şi nici reputaţia pentru a-i salva pe mai leneşii greci, italieni, spanioli, portughezi sau cine or mai fi ei, este în esenţă principala beneficiară a zonei euro.
Germania şi Franţa au reuşit să-şi vândă produsele şi să finanţeze pentru celelalte state achiziţia produselor lor pentru că a existat euro. Excedentul lor comercial s-a bazat pe deficitul celorlalte ţări. În cazul în care celelalte ţări ar fi avut monedele lor naţionale, şi-ar fi reglat deficitele lor comerciale instantaneu, prin depreciere, iar produsele nemţeşti ar fi devenit mai scumpe şi nu ar mai fi fost cumpărate. La fel, cetăţenii greci, spanioli, italieni etc. au beneficiat de euro prin creşterea artificială a puterii lor de cumpărare. Şi au avut bani să consume produse din alte ţări.
Germania raportează cu mândrie creşterea economică şi excedent comercial istoric de peste 150 de miliarde de euro, pentru că a existat euro şi pentru că a putut să finanţeze prin băncile nemţeşti achiziţiile de bunuri şi servicii ale altor state. Bineînţeles, şi celelalte ţări ale UE şi-au majorat schimburile comerciale.
Când citeşti acum titlurile din ziarele străine, nu ştii ce să crezi. Sunt Uniunea Europeană şi zona euro o investiţie în pierdere? Zona euro mai are zece zile pentru a evita colapsul, scria luni analistul Financial Times Wolfgang Munchau (noiembrie 2011). Asta înseamnă că urmează să se rupă ce s-a construit în mai bine de 60 de ani în şapte zile?
Toată Europa, liderii ei, şi politici, şi economici, bancherii au intrat într-o groapă din care fiecare caută o ieşire, adică să se salveze singur, dar dacă iese singur, va fi împuşcat de pieţele financiare cinice, pentru care fiecare reprezintă doar o cifră şi un simbol de tranzacţionare.
Slăbiciunea euro şi a Europei este că cei care o conduc nu au trăit pe viu un colaps sau un război. Atunci când nu ştii cum e, îţi este indiferent rezultatul şi nu faci nimic ca să-l împiedici.
În 60 de ani generaţiile Europei s-au schimbat, iar cea care deţine puterea acum si cea care va veni dupa nu a luptat pentru ceva până în acest moment. Cea mai mare slăbiciune. Totul a fost de-a gata, a fost construit de alţii. Si de aceea poate distruge totul foarte usor.
Cine va mai lupta pentru cel mai mare proiect de pace si prosperitate al Europei, al nostru?
Acest editorial are la bază un articol scris în noiembrie 2011: Criza zonei euro. Cum a ajuns cel mai mare proiect al Europei să fie doar un simbol de tranzacţionare
