Piaţa medicamentelor este tensionată la acest început de an de ameninţările producătorilor şi importatorilor la adresa măsurii guvernului de a diminua preţul la decontare al medicamentelor generice cu 35% faţă de preţul medicamentelor originale.
Situaţia începe să devină gravă, fiind grupuri de pacienţi care nu mai găsesc tratamentul necesar.
Piaţa medicamentelor este specială. Este de aşa natură reglementată încât de cele mai multe ori succesul companiilor la vânzări se bazează pe decizii guvernamentale, ale Ministerului Sănătăţii sau ale Casei de Sănătate.
Aşa-numitele „molecule” stau la rând ani de zile ca să intre pe lista medicamentelor compensate, iar presiunile făcute de marii jucători, cu afaceri de sute de milioane de euro numai în România, iar la nivel internaţional de zeci de miliarde de euro, sunt uriaşe.
Acum se vede de la mare distanţă cum nu numai prin proprii reprezentanţi ai asociaţiilor de profil, dar şi prin organizaţii ale pacienţilor despre credibilitatea cărora există de mult timp semne de întrebare sunt date semnale cu privire la o criză a medicamentelor pentru că, nu e aşa, producătorii pierd dacă preţul lor este micşorat în mod administrativ cu 35%.
La fel clamau şi atunci când a fost în sfârşit introdusă plafonarea preţurilor la nivelul cel mai mic din UE, conform cu salariile din România, aflate pe penultimul loc în UE.
Nu spune nimeni însă că statul român cumpără - prin decontare - medicamente de la aceşti importatori (mai mult) şi producători locali (mai puţin) în valoare de 2 MILIARDE DE EURO pe an.
Companii mari care afirmă astăzi că este neprofitabil să mai aducă pe piaţă un medicament generic cu 35% mai ieftin decât un medicament original decontează de la statul român sute de milioane de euro pe an pentru alte medicamente originale.
De ani de zile, multinaţionalele profită de haosul de la vârful Ministerului Sănătăţii, unde se schimbă miniştrii odată la şase luni şi aproape toate hârtiile care circulă sunt spre folosul unei companii sau al alteia, precum şi de opacitatea unei instituţii precum Casa Naţională de Sănătate - care are pe mână 6-7 mld. euro în fiecare an.
Casa de Sănătate va avea un buget în 2017 de 28,8 mld, lei, cu 10% mai mult decât în 2016.
Din acestea, pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală se alocă 5 mld. lei, iar pentru medicamente pentru boli cronice, decontate 100%, se alocă 3,3 mld. lei în creştere cu 20% faţă de anul anterior.
Cheltuielile pentru produce farmaceutice, material sanitar şi dispozitive medicale vor fi în 2017 de 9 mld. lei, cu 5% mai mari decât în 2016.
Miliarde şi miliarde de lei sunt cheltuite în fiecare an pe medicamente şi dispozitive medicale, se fac renovări de spitale cu bani care ar ajunge pentru 2-3 spitale noi (60 mil. euro Spitalul Colţea, de exemplu), importatorii de medicamente raportează creşteri de vânzări an de an şi îşi trimit angajaţii în team building-uri în cele mai exclusiviste locuri din lume, însă iată că acum vin şi reclamă că nu pot face faţă unei micşorări administrative a preţului, de la 8 lei la 5 lei, şi că retrag medicamentul de pe piaţă.
Cu 2 mld. euro achiziţii de medicamente anual, statul român trebuie să îşi joace cartea sa de mare client. Toţi funcţionarii de la Casă sau de prin Ministerul Sănătăţii joacă însă mai mult pentru furnizori decât pentru cei care i-au mandatat să aibă grijă de banii lor, şi anume contribuabilii români.
Se tot invocă, orice ai spune pentru a arăta abuzurile asupra banului public create prin influenţa teribilă a acestor mari jucători care de fapt schimbă guverne nu numai în România, ci peste tot în lume şi îşi impun politici, „populismul”.
În general, protecţia banului public - fie acesta cheltuit ineficient sau necolectat la buget la timp şi în valoare reală, aşa cum este cazul redevenţelor petroliere - nu este „la modă”.
Din păcate, cei care ar trebui să protejeze interesul public, experţii, oamenii cu studii de specialitate care au imaginea reală asupra a ceea ce se întâmplă, tac.
La vârful spitalelor, în universităţi, în minister şi la Casă, grija nu este decât cum să se acopere unii pe alţii ca să justifice noi şi noi creşteri de cheltuieli.
În acest timp, copiii rămân fără vaccin şi nimeni nu răspunde. Nu se ştie câţi copii se nasc în medie pe an în România şi ce vaccinuri sunt necesare? Nu există reţea de medici de familie şi medici pediatri prin care să se distribuie acestea?
Banii alocaţi sunt tot mai mulţi în fiecare an, inclusiv pentru programele de vaccinare, dar cinismul celor care ar trebui să aibă grijă de copiii acestei ţări este la maximum.
Şi nimeni nu răspunde. Este bine că evaziunea fiscală şi corupţia sunt teme în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, dar lipsa vaccinurilor când se discută?
