Opinii

Cum ameninţă stângismul viitorul monedei unice?

Cum ameninţă stângismul viitorul monedei unice?

Autor: Silviu Cerna

24.02.2017, 13:16 524

Joseph Stiglitz, profesor la Universitatea Columbia şi laureat al Premiului Nobel pentru economie (2001), a publicat recent o nouă carte: Euro. Cum ameninţă moneda comună viitorul Europei, Publica, 2016. Autorul duce de mai mult timp o intensă campanie împotriva ''neoliberalismului'', termen care, la el, mai degrabă sugerează declinul occidentului, decât descrie realităţile economico-sociale ale acestuia. Ilustrative în acest sens sunt titlurile cărţilor sale anterioare (traduse în limba română): În cădere liberă. America, piaţa liberă şi prăbuşirea economiei americane, Publica, 2010; Preţul inegalităţii. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, Publica, 2013; Marea divizare. Societăţile inegale şi ce putem face în privinţa lor, Publica, 2015. Cartea despre euro este ultima din această lungă tiradă împotriva filozofiei economice liberale şi în favoarea filozofiei economice etatiste.

Stiglitz argumentează pe larg că UE a făcut un experiment monetar periculos, însă principala idee care se desprinde din voluminoasa sa lucrare (peste 350 de pagini) este că distrugerile provocate de moneda unică sunt o ilustrare a dezastrului provocat de ceea ce el numeşte ''fundamentalism de piaţă''.

Adevărul este că crearea euro a fost, în esenţă, rezultatul unui exerciţiu de planificare centralizată, nu al mecanismelor pieţei. De altfel, chiar şi Stiglitz recunoaşte că unificarea monetară europeană a fost un proiect politic menit să accelereze procesul de integrare europeană. Însă, introducerea monedei unice europene nu a fost doar atât, ci şi o provocare la adresa supremaţiei dolarului, precum şi o modalitate de eliminare a volatilităţii pieţelor valutare şi a riscurilor aferente – obiective care nu au nimic de a face cu fundamentalismul de piaţă. De altfel, unul din criticii preconizatei monede unice europene a fost Milton Friedman, principalul reprezentant al ''contrarevoluţiei monetariste'' împotriva keynesismului, pe care însă Stiglitz nu-l menţionează, probabil, deoarece a demonstrat strălucit că democraţia şi capitalismul sunt indisociabile (M. Friedman, Capitalism şi libertate, Ed. enciclopedică, 1995).

În ceea ce îl priveşte, Stiglitz pune sub semnul întrebării atât raţiunile economice care au stat la baza creării euro (argumentând, surprinzător, că, spre deosebire de ceea ce afirmă susţinătorii săi, moneda unică a determinat creşterea divergenţelor din interiorul zonei), cât şi modul în care a fost realizată unificarea monetară: nu au existat structurile necesare pentru ca uniunea monetară să funcţioneze. Cu toate acestea, este semnificativ că lista neagră a vinovaţilor de apariţia crizei dresată de el este incompletă. Desigur, Stiglitz subliniază faptul (trecut adesea cu vederea) că guvernele ţărilor membre ar fi putut – chiar şi în cadrul constrângerilor impuse de apartenenţa la zona euro – să facă mai mult pentru a evita dezastrul, însă susţine că cea mai mare vină o au inamicii tradiţionali ai stângii: bancherii ''lacomi'' şi complicii lor din aparatul de stat (''oligarhia financiară'' - Lenin).

Fără îndoială, au existat unele domenii în care dereglementarea a mers prea departe, însă marea problemă a fost că autorităţile au împins băncile - prin reglementări, prin acordarea de garanţii şi prin alte mijloace - să crediteze excesiv anumite domenii considerate importante din punct de vedere social şi politic: construcţiile de locuinţe şi guvernele ale căror cheltuieli depăşeau tot timpul veniturile din impozite. De exemplu, în primii ani de după intrarea Greciei în uniunea monetară europeană, creditorii străini au pretins guvernului elen o dobândă cu doar 0,3% (în medie) mai mare decât cea cerută guvernului german. Aceasta a însemnat o primă de risc derizorie, însă posibilitatea practicării sale a convins autorităţile din zona euro că economiile ţărilor membre al uniunii monetare evoluează convergent. Or, nu a fost aşa, iar aceasta, în primul rând, din cauza faptului că, beneficiind de credite ieftine, guvernele populiste a putut amâna efectuarea reformelor necesare. În plus, aspect foarte important, semnalele de avertizare, care, în trecut, erau emise de pieţele valutare – în speţă, criza drahmei – au fost desfiinţate. Cu alte cuvinte, ideologia a mistificat realitatea, politica a desfiinţat mecanismele pieţei, iar rezultatul a fost o catastrofă. Este o lecţie pe care cei care au trăit în comunism o cunosc foarte bine, dar pe care Stiglitz pare că o ignoră.

El este mult mai convingător în prezentarea critică a evenimentelor care au avut loc în diverse faze ale crizei, de la preluarea de către guvernul irlandez a datoriilor băncilor private, la impunerea de către conducătorii zonei euro, după izbucnirea crizei, a unei ''austerităţi'' nediferenţiate. Prima măsură este, într-adevăr, greu de apărat, iar ceea de-a doua este, cel puţin în unele cazuri, forţată, aplicată greşit sau şi una şi alta: în definitiv, există o limită până la care o ţară poate fi constrânsă în mod paşnic să corecteze dezechilibrele economice pe care le-a acumulat în cursul timpului, chiar dacă principalele cauze şi responsabilităţi sunt interne. Însă, a învinovăţi ''Troica'' însărcinată cu elaborarea planurilor de salvare a zonei euro  (Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional) – aşa cum face  Stiglitz – nu numai de fundamentalism de piaţă, ci şi de cruzime, este o interpretare tendenţioasă.

Stiglitz relevă în mod corect dificultăţile cu care se confruntă punerea de acord a mijloacelor de gestionare a monedei unice cu principiile fundamentale ale democraţiei. După cum arată el, alegătorilor din ţările care au aderat ulterior la zona euro nu li s-a oferit nici o alternativă la tratamentul dur şi, uneori, discutabil, prescris de instanţele comunitare. Dincolo de faptul că este vorba, într-adevăr, despre o latură esenţială a procesului de aderare la zona euro –  adesea estompată –, Stiglitz atinge o problemă foarte sensibilă din punct de vedere politic: faptul că o societate democratică transferă supravegherea unor domenii-cheie ale economiei sale naţionale de la legislatorii aleşi la tehnocraţii selectaţi după criterii birocratice, respectiv la o bancă centrală ''independentă'' - aşa cum este BCE.

Autorul explică acest fenomen prin (presupusa) influenţă a neoliberalismului. Această explicaţie este însă discutabilă, deoarece independenţa BCE nu are nimic de a face cu această doctrină economică, ci reflectă (aşa cum recunoaşte şi Stiglitz) tradiţiile Bundesbank (Buba) - prestigioasa bancă centrală a Germaniei. Or, departe de a fi produsul ''liberalismului târziu'', independenţa Buba – şi sarcina acesteia de a combate inflaţia – se explică prin valorile unei societăţi care a suferit în mod repetat consecinţele hiperinflaţiei. Fără Germania, unificarea monetară europeană nici nu ar fi avut sens şi nici nu s-ar fi realizat. Însă, satisfăcuţi şi mândri de moneda lor naţională (marca), alegătorii germani nu au avut de ce să dorească o nouă monedă. Din păcate sau din fericire, ei nu au avut ocazia să respingă această nouă monedă printr-un referendum, aşa cum au făcut-o alegătorii danezi, însă au primit asigurări ferme din partea guvernului lor că BCE va fi, practic, un fel de Buba II. Alături de alte promisiuni (de exemplu, că debitorii ajunşi în faliment nu vor fi salvaţi), aceste asigurări au atenuat îngrijorările unui popor care, după experienţele inflaţioniste traumatizante pe care le-a trăit în secolul XX, a ajuns la convingerea că sunt necesare reguli ferme şi chiar constrângătoare pentru a proteja politica monetară de dominanţa fiscală. (v. şi Cerna S., Deficitele bugetare şi inflaţia, Economistul, nr. 29-30, 31 august 2015, http://www.economistul.ro/deficitele-bugetare-si-inflatia-a8102/,http://www.ecol.ro/content/deficitele-bugetare-%C8%99i-infla%C8%9Bia). Stiglitz comentează pe larg faptul că Germania a fost cea care a impus statutul BCE, însă nu acordă suficientă atenţie motivelor şi principiilor democratice care explică de ce a făcut-o.

În tot cazul, aceste promisiuni au fost încălcate şi nu doar prin aplicarea unor  planuri de salvare a debitorilor şi creditorilor cu probleme. Astfel, BCE a permis băncilor centrale din cadrul Eurosistemului să ''tipărească'' mai mulţi euro, a admis existenţa unor mari solduri neachitate în interiorul sistemului european de plăţi (TARGET2), a efectuat (cu întârziere, arată Stiglitz) anumite operaţiuni de piaţă (open market) şi, în cele din urmă, a adoptat o variantă europeană a  ceea ce se numeşte ''relaxarea cantitativă'' (Quantitative Easing – QE). Cu alte cuvinte, BCE s-a dovedit o bancă centrală mult mai permisivă decât li s-a promis alegătorilor germani.

Stiglitz nu pare a fi deranjat prea tare de acest lucru: în mod evident, el consideră că unele derapaje de la principiile democraţiei sunt acceptabile, altele, nu. Astfel, autorul critică, pe bună dreptate, modul în care Troica l-a forţat pe premierul socialist G. Papandreou să-şi dea demisia, dar nu are nimic de spus despre maniera oarecum asemănătoare în care a fost înlocuit un politician pe care îl simpatizează mai puţin din punct de vedere ideologic, premierul italian S. Berlusconi.

Aici se vede foarte bine ambiguitatea poziţiei lui Stiglitz. Un obiectiv al integrării europene a fost consolidarea democraţiei – interpretare semnificativă a unui proiect născut din concepţia că cetăţenii europeni nu sunt în stare să trăiască în pace. Într-adevăr, ideea care a stat în spatele viitoarei UE a fost că puterea trebuie transferată de la statele naţionale democratice la o autoritate supranaţională, al cărei personal să fie format în cea mai mare parte din tehnocraţi (v. şi Cerna S, Tehnocraţia şi economia, Oeconomica, nr. 1, 2016, http://www.oeconomica.org.ro/abstract/451/Technocracy-and-Economics Tehnocra%C5%A3ia-%C5%9Fi-economia.html). Totuşi, timp de câteva decenii, printr-o serie de manipulări, în rândul cetăţenilor europeni s-a cultivat neîncrederea în ''birocraţia Bruxellesului'' preocupată de realizarea unei integrări economice mai strânse şi a unei politici monetare mai eficace.

O nouă monedă nu poate fi introdusă pe ascuns. Moneda este ceva ce oamenii văd şi ating în fiecare zi. De aceea, locuitorii viitoarei zone euro ar fi trebuit consultaţi, într-un mod sau altul, cu privire la schimbarea ce se va produce în viaţa lor prin adoptarea monedei unice. Ceea ce nu spune Stiglitz este că majoritatea europenilor au fost de acord cu această schimbare. Numai că ei nu erau pregătiţi să cedeze către instituţiile comunitare o suveranitate suficientă pentru a-i da monedei unice mai multe şanse de succes. Iar această situaţie nu s-a schimbat. De aceea, dacă există la ora actuală vreo şansă realistă de menţinere intactă a uniunii monetare şi de regăsire a prosperităţii generalizate la nivelul celor peste 335 de milioane de europeni care utilizează zilnic euro, este necesară gestionarea în comun a resurselor, deşi, probabil, ţările bogate nu vor fi de acord cu termenii cei mai convenabili ţărilor sărace. Este vorba, într-adevăr, despre un ''mare impas'' (sintagma îi aparţine lui D. Dăianu, Marele impas în Europa. Ce poate face Romania?, Polirom, 2015), însă această situaţie nu are nimic de a face cu ''fundamentalismul de piaţă'', ci cu lipsa unei identităţi europene comune: germanii sunt în primul rând germani; grecii sunt greci ş.a.m.d.; nici unii şi nici ceilalţi nu sunt ''poporul Eurolandului''.  

Stiglitz susţine că, dacă membri zonei euro nu vor fi de acord cu o integrare economică şi politică mai strânsă, ei vor avea mari probleme, care vor pune în pericol nu numai moneda unică, ci întregul proiect european. Este posibil. Însă, cel puţin până în prezent, ceea ce Stiglitz numeşte ''paradoxul politicilor contraproductive'' (în care ''paleativele temporare'' se combină cu ''reformele salutare'') a menţinut în viaţă moneda unică, chiar dacă la un cost foarte ridicat. Or, s-ar putea merge la fel şi de acum încolo. Căci, în pofida deciziei de ieşire a Marii Britanii, UE pare capabilă să suporte acest cost.

Trebuie adăugat că măsurile pe care Stiglitz le preconizează pentru creşterea gradului de integrare economică şi politică încep, destul de firesc, cu formarea unei uniuni bancare credibile, asumarea în comun a datoriilor şi alte acţiuni similare, însă se concentrează apoi asupra creării unor instrumente de comandă şi control la nivelul zonei euro, care – dacă ar fi realmente indispensabile pentru viabilitatea monedei unice – ar constitui cele mai puternice argumente pentru renunţarea definitivă la aceasta. O altă soluţie propusă de Stiglitz este crearea unui sistem în care ţările membre ale eurozonei (sau un grup de ţări) adoptă un ''euro flexibil'', care ar urma să fie utilizat pentru realizarea schimburile dintre ele (sau cea mai mare parte a acestora) într-un mod oarecum asemănător cu cel care a existat în cadrul diverselor forme de control valutar practicate în trecut de multe state europene (''certificate'' de export şi de import). În fine, el propune a treia soluţie, şi anume o anumită formă de ''divorţ amiabil''. În acest caz, într-o primă variantă, Germania (singură sau împreună cu alte ţări din Europa de Nord) iese din zona euro. A doua variantă este înlocuirea actualei monede unice prin două monede noi – ''euro nordic'' şi ''euro sudic'' -, ceea ce, în era monedei electronice, nu va genera, probabil, costuri mult prea mari. Trăsătura comună a acestor două variante este recunoaşterea faptului că o monedă unică nu se potriveşte tuturor ţărilor europene: moneda trebuie să reflecte realităţile economiei naţionale. Din fericire, nu există semne că majoritatea europenilor şi tehnocraţii de la Berlin, Paris, Bruxelles  şi Frankurt sunt de acord cu această concepţie. În cea ce-i priveşte pe tehnocraţi, ei spun că, în definitiv, criza zonei euro este pe terminate. Să sperăm că aşa va fi.

Silviu CERNA, Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor, UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO