Prabusirea Lehman Brothers, una dintre cele mai importante banci de investitii de pe Wall Street, este privita de majoritatea analistilor ca fiind evenimentul care a dus criza de incredere de pe pietele financiare mondiale la apogeu. In vreme ce criza financiara a erupt cu aproape un an inainte, caderea bancii Lehman Brothers pare sa fi fost momentul critic pentru trecerea la recesiunea economica mondiala. As vrea sa insist aici pe un aspect care a marcat majoritatea discutiilor despre pachetele de salvare din economiile dezvoltate. Esenta acestor dezbateri este daca/de ce entitatile care primesc sprijin sau sunt salvate cu bani publici reprezinta un risc sistemic. Cand AIG a fost salvata cu o suma imensa din banii contribuabililor americani explicatia a fost clara: anvergura si nivelul de patrundere al operatiunilor sale, legaturile complicate cu foarte multi clienti financiari din intreaga lume, au facut ca aceasta operatiune de salvare sa fie obligatorie; neinterventia a fost considerata a avea un potential efect fatal pentru sistemul financiar in intregimea sa. Intr-un fel, actiunea de salvare a AIG a fost o copie, la o scara mult mai mare, a ceea ce FED-ul a facut in 1998 cand a ajutat, in mod indirect, LTCM (Long-Term Capital Management) prin capacitarea a cinci banci de investitii care sa participe intr-o actiune comuna de ajutorare.
Am scris mai multe articole despre cauzele actualei crize financiare. Dar exista un aspect care cred ca necesita mai multa atentie. Deoarece argumentul "prea mari pentru a fi lasate sa cada" revine frecvent in discutie. Daca dimensiunea grupurilor financiare poate deveni o problema covarsitoare de politica publica, in sensul ca apar riscuri enorme pentru sistemul financiar atunci cand retelele de legaturi il paralizeaza, atunci trebuie sa ne ocupam de "dimensiune". Cu multa vreme in urma, o legislatie antitrust a fost elaborata de guverne, in SUA si in Europa, pentru a contracara comportamentul monopolistic care submina concurenta si extragea rente nemeritate. Sa ne amintim de divizarea companiei Standard Oil la inceputul secolului 20; mai tarziu compania AT&T a avut o soarta similara. De asemenea, au existat valuri de vanzari de subsidiare, in anumite industrii, atunci cand a devenit clar ca grupuri supradimensionate si conglomerate nu aduc neaparat un plus de performanta; sa ne amintim bunaoara de cazul Textron.
In finante, valurile de dereglementare din ultimele decenii (si aici as vrea sa subliniez cazul abrogarii Glass Steagall Act din 1998) au marit spatiul disponibil pentru formarea de grupuri foarte mari, cu operatiuni acoperind intreg spectrul de servicii financiare. Citigroup reprezinta un exemplu la indemana in acest sens. Globalizarea pietelor si aparitia noilor tehnologii de informare si comunicare (care au crescut volumul mondial al tranzactiilor in timp real) au oferit un stimul foarte puternic aparitiei de jucatori cu adevarat mondiali, AIG fiind unul dintre acestia. Unele grupuri de acest fel au acaparat piata - lucru care poate fi usor sesizat din multiplicarea de cateva ori a ponderii profiturilor industriei financiare in PIB-ul mondial in ultimele doua decenii. Insa comportamentul imprudent al mai multor giganti financiari, precum si interconectarea lor fantastica au devenit sinonime cu si au servit ca exemplu pentru riscurile sistemice, iar aceasta ramane o provocare fundamentala. Asemenea grupuri transfrontaliere care produc riscuri sistemice reprezinta in acelasi timp o bataie de cap evidenta si un viciu pentru sistemul financiar, in masura in care guvernele sunt fortate sa intervina pentru a evita un dezastru financiar.
Sunt de parere ca o componenta importanta a eforturilor actuale de reformare a sistemelor de reglementare si supraveghere a industriei financiare ce au loc in economiile dezvoltate trebuie sa fie si problema dimensiunilor grupurilor financiare. Pentru ca daca acestea sunt prea mari pentru a fi lasate sa moara, trebuie identificate solutii eficace pentru doua probleme ce decurg de aici: hazardul moral (incurajarea practicilor rele prin eliminarea riscului iesirii de pe piata) si reducerea, pe cat posibil, a recursului la bani publici atunci cand actiunea guvernului o implica. Doar cresterea transparentei, plafonarea indatorarii, imbunatatirea ratelor de adecvare a capitalului si evitarea unui comportament prociclic, noi scheme de remunerare, incercarea de a reglementa conflictele de interese, imbunatatirea modelelor cantitative pentru a surprinde complexitatea si "momentele Minsky" etc. nu sunt suficiente atunci cand dimensiunile unor jucatori tin intreg sistemul ostatic. Cred ca divizarea marilor grupuri financiare este rationala in asemenea circumstante. Legislatia antitrust trebuie reexaminata/completata in aceasta privinta. De asemenea, cred ca ar trebui luata in considerare resuscitarea unei legi precum Glass-Steagall Act intr-o forma sau alta. Nu mai trebuie mentionat ca astfel de masuri trebuie avute in vedere dintr-o perspectiva globala.
Ironia este ca actuala criza a indus un val de preluari (unele dintre ele la indemnul guvernelor, cum ar fi preluarea Merril Lynch de catre Bank of America) care vine impotriva sugestiei de politica publica din acest articol, cu toate ca reducerea indatorarii si reducerea dramatica a securizarii vor reduce foarte probabil ponderea industriei serviciilor financiare in totalul activitatii economice. In plus, modul in care povara bugetara implicata de eforturile de salvare a grupurilor transfrontaliere este distribuita in Europa este mai mult decat neclar (lucru evidentiat de Charles Goodhart cu ceva vreme in urma), in vreme de supravegherea si reglementarea sectoarelor bancare sunt fragmentate la nivel national. Aceasta situatie poate domoli avantul multor banci de a se extinde peste hotare; ele pot chiar sa se retraga si sa devina mai parohiale. Insa, in general, aceasta criza va conduce, probabil, la o consolidare in finante, la o perpetuare a sindromului "prea mare ca sa cada" (inclusiv la nivel local/national), care ar putea recrea riscurile sistemice pe care incercam sa le reducem prin reformarea reglementarii si supravegherii. Aceasta situatie reprezinta un motiv in plus sa apelam la legislatia antitrust sau la o reglementare foarte stricta a finantelor (daca privim sectorul bancar ca pe o industrie speciala, de "utilitate publica").
Unii s-ar putea intreba: pot SUA si Europa sa-si permita sa divizeze grupuri financiare "prea mari ca sa moara" intr-un moment in care entitatile financiare asiatice par a obtine un avans competitiv la finalul actualei crize? Aceasta motivatie trebuie privita in relatie cu argumentul arbitrajului din domeniul reglementarii. Ambele aspecte trebuie luate in considerare. Dar ar fi gresit sa punem in pericol functionarea unor economii intregi de dragul unui beneficiu corporativ incert. In plus, de ce ar ignora asiaticii lectiile actualei crize financiare, care au implicatii mondiale? De ce nu ar ajuta G20 si Consiliul pentru Stabilitate Financiara marile tari ale lumii sa ajunga la un consens in aceasta privinta?
Daniel Daianu este profesor de economie si europarlamentar, fost ministru al finantelor
Traducere text - Mihai Panaite
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
