PSD se scufunda incet, dar sigur. Si poate ca cea mai buna comparatie a momentului prin care trece acum este cea cu episodul din 2000, cand PNTCD a parcurs o experienta similara. Cu o diferenta: la acea vreme, taranistii erau oficial la putere si, tot oficial, de aceasta prezenta beneficia intregul partid. Acum, PSD pare ca parcurge aceeasi criza de idei, aceeasi indepartare de electorat, aceeasi dificultate in a lua decizii si de a le impune restului partidului. La vremea respectiva, PNTCD parea un partid care vrea sa se sinucida, prin persistenta cu care opta mereu pentru cele mai gresite decizii politice. Era o atitudine greu de justificat electoral, mai ales in ultimul an de mandat, cand ar fi trebuit sa fie cautate solutii de supravietuire dar, cu obstinatie, ele erau mereu ocolite. La fel, PSD da impresia ca refuza sa se gandeasca la singurul obiectiv pe care un partid in situatia sa trebuie sa il aiba: revenirea la putere prin castigarea alegerilor.
Exista multe explicatii pentru aceasta situatie. Partidul nu are o tinta politica foarte clara, nu exista un leadership coerent si acceptat ca util si benefic pentru partid, liderii sunt mai degraba preocupati de propria soarta si de propria pozitionare in viitoarea reimpartire a functiilor decat de functionarea in interesul general al partidului, oportunitatile de mesaj de stanga sunt evitate, iar partidul pare ca isi submineaza constant si sigur toate atuurile pe care le are. Se pleaca de la premisa ca electoratul are nevoie de PSD si ca discursul social ocazional asigura un loc caldut pentru acest partid.
Dar poate ca explicatia cea mai periculoasa pentru ceea ce se intampla in PSD tine de consolidarea impresiei ca nu exista alternativa pentru Mircea Geoana. Aceasta idee s-a impus ca o axioma care, evident, nu mai trebuie demonstrata. Si ea functioneaza ca un blocaj mental de fiecare data cand se aduce in discutie o eventuala schimbare. Daca Geoana nu e bun, cine sa fie pus in loc? Cine are suficienta forta si credibilitate nu pentru a-l inlocui pe Geoana, ci pentru a tine sub control acest partid masiv si temperamental? Exista un nou Iliescu al vremurilor noastre printre tinerii din actuala conducere? Exista un nou Nastase, dar mai curat si fara probleme de imagine, capabil sa redea social-democratiei eficienta din anii '90? Atunci cand se analizeaza lista de oameni care vin din planul al doilea, se observa ca acestia nu au nici forta, nici anvergura unui Iliescu sau Nastase.
Deci, concluzia se impune de la sine: nu exista alternativa. Si, nefiind alternativa, se mentine actualul aranjament, care deja pare ca nu mai multumeste pe nimeni in afara lui Mircea Geoana si a celor care cred ca il pot manipula pe acesta. A forta o comparatie intre tipologia liderilor anteriori si numele actuale este insa o optiune complicata. Chiar daca ea functioneaza pe moment - asa cum a functionat si la referendumul pentru schimbarea presedintelui, cand nu s-a discutat despre problema in sine, ci despre existenta sau nu a unei alternative la Traian Basescu. Mircea Geoana a vazut ca, la acel moment, strategia a functionat. Si, inspirat din comportamentul presedintelui, pe care pare ca il ia mereu ca model, forteaza si in PSD acelasi mecanism. Calculul sau se bazeaza pe observatii corecte: in PSD nu exista un grup suficient de puternic pentru a-si revendica dominatia asupra restului.
Folosindu-se magistral de instigarea unora impotriva altora, Geoana spera ca nu se va coagula suficient de rapid o majoritate care sa fie in stare nu sa il dea jos, ci sa propuna ceva in schimb. Calculul este aproape perfect. Exista lideri importanti, dar fiecare are cate o problema: Iliescu are cea mai puternica experienta, dar este perceput ca un om al trecutului; Nastase are toate atributele liderului, dar are inca probleme in justitie; Ponta are un potential imens si un profil acceptat de public, dar este inca prea tanar; Diaconescu este perceput cu simpatie de presa, dar este necunoscut pentru partid; Rus are gandire strategica, dar este exponentul unui grup minoritar prin vocatie. Toti acestia, alaturi de multe alte personalitati, au marea calitate de a forma poate cel mai inzestrat grup politic din Romania, alaturi de grupul electoral inca cel mai fertil. Cu toate acestea, echipa nu exista. Atunci cand, de pilda, o echipa de fotbal care are un lot foarte talentat si cu un potential clar nu functioneaza, vinovatia nu este a unuia sau a altuia dintre jucatori, ci a antrenorului care nu stie sa ii foloseasca. In cazul de fata, antrenorul ar fi trebuit sa fie Mircea Geoana. Din diverse motive, antrenorul a preferat sa se preocupe doar de pregatirea sa, uitand ca in joc intra si echipa. Iar echipa, vazand ca nu este condusa, vazand ca nu i se ofera o strategie (fiindca sintagma "Revolutia binelui" nu este un program), a inceput sa se preocupe singura de asta. Si o face asa cum poate. Iar rezultatul este o echipa in care fiecare ia jocul pe cont propriu, preia mingea si incearca sa ii dribleze pe toti ceilalti, pentru a iesi in evidenta. Asa apar faulturile, asa apare impresia de incoerenta si, pe alocuri, asa apar si autogolurile. Atunci cand se intampla asta, cea mai proasta solutie pentru conducator este sa creada ca este de neinlocuit. Si sa inceapa sa isi atace echipa, acuzand-o de rea-vointa. Autoritatea in fata celor pe care ii conduci nu se impune cu forta decat atunci cand nu ai de ales. Nu e cazul PSD. Spuneam ca analiza lui Geoana este aproape perfecta. Dar ii lipseste ceva. Ii lipseste intelegerea faptului ca, atunci cand faci o schimbare, nu este obligatoriu sa vii cu ceva mai bun. De pilda, nu este obligatoriu ca inlocuirea lui Geoana sa se faca doar cu un singur om. Dupa cum nu este obligatoriu ca inlocuirea sa sa fie facuta cu gandul la o alternativa mai buna. Mircea Geoana a preluat ideea motiunii de cenzura de la colegii exasperati de incertitudinea politica. Iar ratiunea acestei motiuni, pe care chiar si Geoana si-a asumat-o, este aceea ca scopul central e inlocuirea guvernului pentru incompetenta. Ce se va intampla dupa, mai vedem. Acest rationament i se poate aplica si lui. A avut la dispozitie aproape trei ani pentru a-si fideliza partidul si pentru a-l reforma asa cum a promis. Acum, culege roadele. Si, chiar daca acestea sunt acre, este fortat sa le accepte.
Dan Sultanescu este directorul executiv al Institutului PRO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
