Germania şi-a impus punctul de vedere privind Pactul Euro plus (fost Pactul pentru Competitivitate), care se întâlneşte cu propuneri anterioare formulate de Comisie şi echipa de lucru condusă de preşedintele Herman van Rompuy în cursul anului 2010.

Mă refer la un pact de stabilitate şi creştere mult întărit (inclusiv prin impunere de sancţiuni), coordonarea de politici economice generale (nu numai bugetare) şi validarea unui mecanism de stabilitate financiară, care să prevadă acordarea de asistenţă în anumite circumstanţe.

România şi alte ţări din afara Uniunii Monetare(UM) s-au alăturat Pactului considerând că prevederile sale sunt în consonanţă cu reforme structurale întreprinse acasă -reforma pensiilor şi salariilor în secorul public, reforma legislaţiei pieţei muncii, programarea bugetară multianuală etc. Mai sunt două raţiuni prin care putem interpreta această alăturare: nevoia de a surmonta slăbiciuni instituţionale autohtone, care se reflectă şi în putinţa de a formula şi implementa politici publice (aici trebuie inclusă şi capacitatea de rezistenţă la presiuni populiste, care apar nu numai în ani electorali); şi nevoia de fi în cercul ţărilor care, de facto, se transformă într-un dispozitiv de guvernanţă la nivelul UM/UE. Drept este că Ungaria, Polonia, Suedia nu ţin morţiş să facă parte din Pactul Euro, ceea ce indică rezerve faţă de conţinutul său. Se poate spune că Pactul Euro înseamnă un progres în reforma guvernanţei economice a UM, a UE în general. Dar, în opinia mea, el nu lămureşte şi nu răspunde (încă) la chestiuni majore.

Astfel, nu se recunoaşte în suficientă măsură interdependenţa între criza datoriilor suverane şi starea sistemului bancar în UME. Reticenţa unor ţări în a se efectua teste de stres bancar cât mai riguroase (care să includă şi scenarii cu efecte ale unor restructurări de datorii suverane) înceţoşează rezolvările. Unele voci vorbesc despre criza din zona euro ca fiind una a sistemului bancar, prin excelenţă. Eu merg mai departe afirmând că este vorba despre o criză a integrării financiare de adâncime.

De aici rezultă interdependenţa între datorii publice şi ale sectorului privat, adică ale sistemului bancar. Integrarea financiară de adâncime, fără politici şi instituţii adecvate în UM şi fără un sistem de reglementare şi supraveghere corespunzător al sistemului financiar, a indus o alocare defectuoasă a resurselor, exces de investiţii speculative, ca şi preluarea unor practici şi inovaţii financiare periculoase, că să nu spun toxice de peste Ocean şi din City-ul londonez.

Pactul Euro nu abordează frontal cauzele interdependenţei dintre datorii suverane şi private poate şi întrucât ar trebui să pună pe tapet o altă chestiune esenţială: "împărţirea poverii" (burden-sharing). Până acum grosul ajustării în zona euro este întreprins, în principal, de ţările aflate la mare ananghie (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania). Dacă s-ar recunoaşte interdependenţa evocată mai sus ar fi nevoie de o prezentare cât mai transparentă a subcapitalizării unor sisteme bancare, ceea ce ar putea conduce la sprijin public adiţional ca şi apel masiv la emisiuni de acţiuni în ţări care acordă acum asistenţă financiară altora. Şi cum condiţiile actuale rămân încă încordate pe pieţele financiare, sesizăm dileme majore cu care se confruntă decidenţii. Şi mai intervine un factor: este de presupus că Germania, Franţa şi alte ţări preferă ca bilanţurile băncilor să fie ameliorate de revenirea economică înainte de a se proceda la o recapitalizare in forcing imediată. Evident că această "tragere de timp", ce nu este lipsită de temei, nu avantajează ţările ce sunt implicate în programe de austeritate ample.

Pactul nu judecă realismul unor programe de ajustare (austeritate). Fiindcă, dacă aceste programe se întind pe mai mulţi ani şi nu conţin măsuri de contracarare a prociclicităţii austerităţii, se poate lesne intra în cercuri vicioase - în zona echilibrelor precare, rele. Acestea din urmă ar însemna că datoria publică nu s-ar diminua ca pondere în PIB (sau nu suficient) şi ceea ce pare a fi o criză probabilă de solvenţă ar deveni o certitudine.

Pe un plan mai larg, se ridică o chestiune care priveşte şi ţări din Europa centrală şi de răsărit, care au de surmontat decalaje economice mari. Sunt măsurile de întărire a disciplinei bugetare, de control al dezechilibrelor (inclusiv prin controlul dinamicii salariilor), pensionari în funcţie de speranţa de viaţă, etc., suficiente pentru a conduce la convergenţă economică? Eu cred că nu, întrucât pieţele, singure, nu pot să ţină cont de fenomene precum echilibre multiple, aglomerări de factori de producţie, randamente crescânde, cauzalitate cumulativă, etc.; Şi dacă aşa stau lucrurile, politici de austeritate cu design defectuos în combinaţie cu lipsa unor instrumente de a stimula convergenţa economică ar favoruza fracturi economice în UM, în UE. Într-un text anterior vorbeam, în acest sens, despre ameninţarea unei geometrii variabile în creştere în Uniune. Se observă, de altfel, că în pofida Pactului şi a exhortaţiilor Comisiei Europene de a fi respectată logica "pieţei unice", ţări mari din UE recurg la măsuri de protecţie a industriei naţionale. Franţa a fost mereu o protagonistă de vârf în acest domeniu. Acum şi Italia (vezi declaraţii ale ministrului Tremonti) pune la punct noi acte legislative de protecţie a unor campioni naţionali care au alură europeană.

Sunt probleme şi cu funcţionarea Facilităţii temporare de asistenţă financiară(EFSF) şi a Mecanismului de Stabilitate Financiară (EMFS). Poziţia Germaniei şi a altor ţări de a se permite operaţiuni ale EFSF numai în piaţa primară este prea restrictivă; cum este şi inflexibilitatea în a se reduce dobânda aplicată împrumuturilor acordate Irlandei (a obliga această ţară să modifice impozitul asupra firmelor nu este o mostră de fair-play ). Aşa cum s-a procedat cu Grecia, căreia i s-a redus dobânda la împrumuturi mărindu-se scadenţa lor, ar trebui să se procedeze analog şi în cazul Irlandei. Se poate lărgi şi gama de operaţiuni ale FESF, inclusiv prin operaţiuni pe piaţă secundară.

Nu este clar cum va opera statutul de creditor senior al EMFS pentru împrumuturile acordate începând cu 1 ianuarie 2013, care va fi reacţia altor deţinători de obligaţiuni actuali şi potenţiali faţă de o astfel de ierahizare a creditorilor. De altfel, dacă programele de ajustare vor menţine unele ţări într-o zonă de stagnare economică, fără consolidare fiscală credibilă, pieţele vor penaliza aceste ţări prin imposibilitatea de acces la finanţări cu costuri rezonabile. Această perspectivă se cuvine să fie asumată de întreaga Uniune existând, în opinia mea, o responsabilitate comună faţă de realismul programelor de ajustare (având în vedere cauze structurale ale cirzei euro şi şi efecte de contaminare în sistemele bancare).

În fine, criza integrării financiare de adâncime, din UM, arată că este nevoie de un sistem mult mai riguros, la nivelul UE, de reglementare şi supraveghere a principalelor grupuri financiare, inclusiv prin cerinţe mai aspre de adecvare a capitalului propriu şi de lichiditate. Totodată, este necesară o soluţie în cazul celor "prea mari" (too big to fail), care creează riscuri sistemice. Aici, nu trebuie să se cedeze presiunilor, care sunt formidabile (în Europa şi în SUA); se poate recurge chiar la despărţirea operaţiunilor bancare tradiţionale de cele de "investment banking", sau divizarea grupurilor foarte mari potrivit unei legislaţii anti-trust.

Din păcate, ca şi alte documente privind reforma guvernanţei economice în UE şi deşi aminteşte de nevoia incluziunii sociale, a unei creşteri economice care să creeze locuri de muncă, de importanţa educaţiei, Pactul nu reliefează faţete şi implicaţii de ordin moral ale crizei financiare. Fiindcă industria financiară, ea în special, a "pierdut pedalele" din acest punct de vedere. Şi grav este că se revine la practici premergătoare crizei, că se acordă din nou bonusuri mari deşi multe bănci beneficiază de sprijin public (subvenţii), direct sau indirect. Iar cerinţele de a se aplica prevederile Basel III din plin numai din 2019 favorizează asemenea înclinaţii. Chestiunea etică are două componente. Prima este relaţia industriei financiare cu restul economiei şi renta necuvenită pe care ea o extrage; a doua componentă priveşte contractul social între cetăţean (ca plătitor de taxe şi impozite) şi stat în condiţiile în care datorii private mari sunt preluate de sectorul public. Problema etică nu poate fi escamotată de guverne. Dacă nu va fi abordată cu onestitate, în mod echitabil, va tensiona mai mult ţesuturile sociale în Europa în anii ce vin pregătind terenul pentru noi evenimente neplăcute.