Opinii

De 50 de ani, un înger întunecat zboară, seară de seară, pe deasupra Bucureştiului şi îl blesteamă: Să fii urât! Şi nimeni nu ştie vraja care să alunge îngerul

De 50 de ani, un înger întunecat zboară, seară de...

Autor: Iulian Anghel

10.03.2017, 16:25 6361

De la Foişorul de Foc, cum mergi pe Traian spre Bulevardul Unirii, o graniţă nevăzută cu ochiul liber delimitează zona A a Bucureştiului de zona B. Pe Traian, prin urmare, apoi dincolo de Bulevardul Unirii, pe Nerva Traian până la intersecţia cu bulevardul Goga, apoi la dreapta şi tot la dreapta, graniţa asta nevăzută cu ochiul liber, dar covârşitor de importantă când negociezi preţul unei case sau plăteşti impozitul la primarie, trasează un fel de cerc ce închide în aria lui ce are oraşul mai scump: clădirile de patrimoniu şi cele administrative importante, parcurile splendide, cultura, istoria. Oraşul este astfel împărţit administrativ, că fiecare dintre cele şase sectoare are partea lui la această comoară şi, aşa fiind, fiecare sector împarte şi graniţa nevăzută dintre zona A şi B, cum o împarte, de altminteri, şi pe cea dintre zona B şi C sau dintre zona C şi D.

Zona A a oraşului, a oricărui oraş, este mereu şi cea mai îngrijită şi cea mai frumoasă. E adevărat că nu-i poţi pretinde Bucureştiului ruinele Romei, pentru că nu a trăit atâtea zeci de veacuri, şi nici palatele Londrei, pentru că nu a avut armate şi flote care să-i care între ziduri munţi de aur, cu care să-şi construiască grădini de borangic şi castele de cleştar. Dar şi aşa, când treci pe străzile lui topite în soare, tot sare în ochi o arcadă zveltă, ascunsă de iedera care curge din streaşini până-n temelii. Câte o cornişă dăltuită şi inzorzonată ca o mireasă de acum 100 de ani.

Cele mai multe dintre aceste mici comori sunt chiar în interiorul primului cerc – zona A a Bucureştiului. Dar când mergi pe strada Traian, “graniţă” a zonei A a Bucureştilor, astfel de brelocuri ale unei epoci apuse nu s-ar vedea nici dacă ar fi. Frumuseţea este discret şi pudică.

Pe strada Traian, ochiul este furat de clădiri care ar fi putut fi frumoase sau au fost odată, dar nu sunt azi decât schelete de pe care haine putrezite încearcă să se smulgă şi să fugă în largul furtunii. Ferestrele, la care odată erau înşirate mărgele de muşcate, sunt acum orbitele goale ale unor cranii putrede. Urâţenia este violentă şi stăruitoare.

Vizavi de Liceu Xenopol, chiar de pe unde începe strada, o clădire stă prăbuşită de ani de zile şi tot ce a făcut bun administraţia a fost să ridice, în ultima vreme, gunoaiele şi molozul, pentru că locul se transformase cu adevărat într-o groapă de gunoi. În intersecţia dintre Traian şi Calea Călăraşi, o clădire, a cărei construcţie a început, probabil, în anii buni, spânzură nici dărâmată nici terminată, iar gropile din faţa ei sunt acoperite cu placaje. Tencuiala cade de pe fiecare dintre casele vechi de la începutul până la sfârşitul străzii care se varsă între betoanele Bulevardului Unirii, iar gardurile, acolo unde sunt, zac sfărâmate, de parcă dincolo de ele n-ar locui de sute de ani nimeni. O mahala de care şi unui străini i se face ruşine îşi sprijină picioarele murdare în rondurile fostului bulevard al Victoriei Socialismului, unde panseluţele plantate în pragul iernii ca să vestească, peste zăpezi, primăveri de năluci, putrezesc în razele unui soare prea timpuriu.

Ce au în comun Strada Traian, Bd Nerva Traian şi Bd Unirii, e că sunt toate în sectorul 3. Ce le deosebeşte e interesul mult mai larg al administraţiei faţă de bulevardele lui Ceauşescu în comparaţie cu moştenirea lui Pache Protopopescu. Pe peluzele largi şi dichisite, care înghit milioane de euro anual, câinii riveranilor fac tumbe de acrobaţi, iar pe trotuarele placate cu gresie, trecătorii învaţă să patineze, obicei cu atât mai sănătos atunci când plouă.

Între trecutul-trecut şi prezentul-prezent coexistă în Bucureşti un trecut-prezent pe care-l poţi ghici imediat ce treci în spatele blocurilor masive care însoţesc marile bulevarde. Pe Dem Teodorescu, Bolliac sau pe Delea Veche, străzi din spatele bulevardului Unirii - dar şi pe zeci şi zeci de alte străzi unde regimul de construcţie nu permite “blocuri” – casele noi sau renovate nu mai sunt case de oameni, ci cazemate. Nu poţi bănui că, dincolo de gardul de tablă gri de peste doi metri, locuieşte cineva, decât după urletul vreunui câine dintr-o presupusă curte. Aici privirea nu ţi-e atrasă de stucaturi şi arcade, ci de antene parabolice. Dacă, odată, ceva a fost frumos, acel frumos este, de mult, moloz. Sau poate, sătui de atâta urât de afară, oamenii şi-au ascuns frumosul lor în pivniţe cum, odată, demult, căpcăunii le închideau în palatele lor din pământ pe fetele de împăraţi.

De fapt, Bucureştiul vrea să fie frumos. De aceea nu se mulţumeşte să fie doar practic. Iar suferinţa lui că nu este frumos se vede în fiecare dintre schimonoselile din beton şi sticlă care strivesc şi ultimele rămăşite din bunul gust de odinioară.

De vreo 50 de ani, un înger întunecat zboară, seară de seară, pe deasupra Bucureştiului şi îl blesteamă: Să fii urât! Să fii urât!

Şi nimeni nu ştie vraja care să alunge îngerul.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO