Decizia ASF (autoritatea de Supraveghere Financiară) de a trimite în faliment Astra, una dintre cele mai mari companii de asigurări şi unul dintre cele mai mari branduri româneşti, aduce în discuţie o mare problemă a businessului românesc: odată ce se prăbuşesc proprietarii, patronii, oamenii care au creat acele companii, iar acele afaceri sunt identificate cu ei cad şi companiile, cad şi brandurile, în cele mai multe din cazuri.
Dan Adamescu, proprietarul Astra Asigurări, spune că Astra era un brand al industriei de asigurări şi chiar un brand al României şi nu trebuia să se ajungă la faliment. Cineva a vrut să distrugă Astra ca să preia piaţa. De partea cealaltă, ASF şi KPMG spun că Adamescu ar fi avut posibilitatea să salveze Astra, dar a fost prea lacom atunci când se discuta posibilitatea atragerii unui alt investitor. Dacă Astra era un brand al României care trebuia salvat aşa cum este retorica lui Adamescu, atunci ar fi trebuit să iasă din companie “pe un euro”, astfel încât să dea posibilitatea ramânerii acestui business în viaţă.
Cazul Astra/Adamescu aduce în discuţie zbuciumul actual al capitalismului românesc şi slăbiciunile lui, care în loc să se atenueze, se măresc.
După revoluţie, capitalismul românesc a crescut odată cu piaţa, cu schimbarea sistemului politic, cu refacerea economiei, cu investiţiile, în special cele străine după anul 2000, cu know-how-ul de afară. După 2000, deschiderea pieţei financiare de care a beneficiat România, a dat posibilitatea capitalismului românesc (nu numai lui Ion Ţiriac) să aibă acces la finanţare, la credite bancare, ceea ce a însemnat investiţii, extindere sau câştiguri mai mari. Dar prea puţini antreprenori s-au gândit la faptul că această schimbare nu le aparţine lor, ci aşa au fost vremurile. Această creştere spectaculoasă a bunsinessului românesc după 2000 a avut la bază conjunctura politică de care a beneficiat România şi mai puţin organizarea, brandingul, sistemul intern sau pregătirea oamenilor din firme. Mai mult decât atât, accesul la finanţare bancară a creat iluzia solidităţii capitalismului românesc.
Apariţia pe neaşteptate a crizei a dat peste cap acest model. Capitalismul românesc nu a fost pregătit pentru această criză, chiar dacă s-a mai confruntat cu una, în anii ‘90.
Ca să supravieţuiască, întâi a reeşalonat împrumuturile la bancă, a amânat plăţile la furnizori, din al doilea şi al treilea an a început să taie costurile şi resursa umană, apoi nu a mai plătit împrumuturile la bancă, a mutat activele pe alte firme, a plimbat banii prin companii ca să trăiască toate afacerile, pentru că nu putea să renunţe la ele, pentru ca apoi să intre în insolvenţă, dacă nu chiar în faliment (din peste 100.000 de firme intrate în insolvenţă, numai 2.000 au ieşit din perioada de reorganizare şi au revenit pe piaţă).
Toate aceste lucruri au scos la iveală slăbiciunile capitalismului românesc, dar nu numai ale patronilor: slăbiciunile băncilor care au finanţat afacerile, slăbiciunile legislative, slăbiciunile statului, şi în ansamblu slăbiciunea economiei româneşti, care nu are mecanisme de protecţie a ceea ce s-a creat. Odată ce patronul se prăbuşeşte, cade totul în jurul lui.
Pe de altă parte, capitalismul românesc este creat în jurul patronilor, fiind mai puţin dezvoltat în jurul companiei.
Ludovic al XIV-lea a spus: “Statul sunt eu”. Aşa şi capitalistul românesc a spus: “Compania sunt eu”.
Este adevărat că la început toate afacerile încep şi se dezvoltă în jurul ideii, energiei şi determinării fondatorului. Dar de la un anumit nivel, pe măsură ce afacerea devine mai mare şi implică mult mai multă muncă şi mult mai mulţi oameni, antreprenorul trebuie să se separe şi să fie separat de compania şi de afacerea pe care a creat-o. Dar niciun antreprenor nu va accepta de bunăvoie acest lucru, pentru că businessul pe care l-a făcut este viaţa lui.
Atunci trebuie să intervină băncile, finanţatorii, ceilalţi acţionari, furnizorii, clienţii şi nu în ultimul rând statul. Este ceea ce se cheamă în zilele noastre stakeholderi. Ei trebuie să despartă apele, iar acest lucru trebuie făcut în primul rând de bănci şi finanţatori. Dacă întrebi un bancher cui i-a dat un credit, antreprenorului sau companiei, nici nu ştie să-ţi dea un răspuns, pentru că banca a finanţat mulţi ani antreprenorul, patronul, a creditat ideile, a dat bani pe nişte cifre care creşteau continuu pe hârtie (business planul) şi nu în ultimul rând a finanţat sistemul de relaţii şi de recuperare a banilor (practic băncile finanţau pe cei care aveau relaţii în ministere să ia contracte şi apoi să fie primii la decontare sau pe cei care erau apropiaţi puterii de la un anumit moment).
Prea puţini bancheri s-au uitat în interiorul companiilor care luau creditele, la ce se întâmplă în spate, de unde vin şi unde pleacă banii, la oameni, dincolo de proprietari, la produsele şi serviciile pe care le vând. Odată ce se înţelegeau cu patronul, compania şi ce făcea ea, practic nici nu mai conta. Practic, nicio bancă nu lua în considerare riscurile companiei. Pentru că trebuia să dea credite pe bandă rulantă, băncile au finanţat nişte hârtii care suportau orice cifre. Dacă acele hârtii aveau viza departamentului juridic, ca formă totul era OK.
În criză, capitalismul românesc şi în final toată economia s-au trezit că multe businessuri au căzut, cu toate că pe hârtie arătau bine, aveau piaţă, erau rentabile.
Odată ce patronii au început să aibă probleme, şi businessurile lor au intrat în vrie. Practic s-au prăbuşit peste noapte. Îşi mai aminteşte cineva în afară de creditori de Nelu Iordache şi de Romstrade, constructorul celei mai frumoase şosele din Europa, Transalpina? Prăbuşirea patronului a atras căderea unui business de câteva sute de milioane de euro pe an, iar România are o lungă listă cu astfel de cazuri.
Din păcate, toate aceste cazuri înseamnă câteva miliarde de euro pe an, câteva sute de mii de locuri de muncă, credite neperformante de peste 10 miliarde de euro, care se recuperează din costul creditelor bune, plus dispariţia unor companii şi branduri.
Ne revoltăm că nu avem afaceri locale, că nu avem capitalism românesc, că tot businessul este în mâna străinilor care decid regulile şi preţul jocului (Adamescu spune că Allianz şi Generali vor lua piaţa Astra, companie care practica preţuri mici şi pe care la anul le vor dubla). Dar capitalismul românesc se uită prea puţin la el şi dă prea puţin vina pe el pentru situaţia în care a ajuns. Când avea bani, capitalismul românesc nu şi-a făcut ordine în propria afacere, nu a investit în branduri şi în oameni, ci mai mult şi-a devalizat propriile companii.
Din acest motiv o parte a capitalismului românesc a ajuns în situaţia în care este acum, să dea vina pe alţii pentru propria devalizare.
