Aţi observat? Niciunul nu merge. Sau aproape niciunul.
Cel de la Foişorul de Foc este stricat de cel puţin 20 de ani de când îl ştiu, la fel ca cel din rondul de la Izvorul Rece, la intersecţia Moşilor cu Ferdinand sau cel de vizavi de Biserica Armenească. Ceasul de la Romană doarme somnul timpului şi nu altfel petrece cel din faţa Intercontinentalului – kilometrul zero al timpului mort. Ultimul pe care l-am văzut căzâd este cel din faţa magazinului Obor. Nu mai trecusem de mult pe lângă Palatul Regal şi când, zilele trecute, s-a întâmplat să o fac, am dat, nevrând, cu ochii de el: limbile-i atârnau ameţite spre pământ când soarele era de-o suliţă pe cer. Am văzut şi un lucru bun: în intersecţia Ferdinand cu Bravu era odată un ceas electonic şi, după ce, cam un an, a indicat ore, zile şi temperaturi care nu au existat niciodată, a fost scos de tot. În rest, unde te duci, unde te întorci, dai cu ochii de ceasuri stricate. Pe postamentul ceasului mort de lângă Capşa, peste drum de Cercul Militar, o plăcuţă îţi povesteşte istoria celei mai celebre crâşme din Români – nu e bizar ca timpul mort să aibă memorie? Tot ce este alb şi rotund, sau aproape tot ce este alb, rotund şi are limbi, doarme în Bucureşti somnul de la capătul vremurilor. Doar ceasul de “la fântână”, la Universitate, şi cel din Cişmigiu, înnoite între timp, mai pun marturie despre despre vremurile ce va să vină.
De ce toate ceasurile publice din Bucureşti sunt stricate?
În Bucureşti, dacă vrei să-ţi faci o idee despre traficul la orele de vârf – presupunând că ar fi cineva să-ţi explice – ar trebui să întrebi ce străzi sunt mai libere nu ce străzi sunt blocate, cum ar părea normal. Aşa cum, dacă, în ţară, vrei să ştii starea drumurilor ferate ar trebui să întrebi câte trenuri vin la timp nu câte trenuri au întârzieri. De ani de zile trenul de la Cluj la Bucureşti face cam 12 ceasuri, dar, la fel de bine, de ani de zile, mersul trenurilor îţi indică 9-10 ore şi nimeni nu s-a gândit că firesc ar fi să potrivească mersul trenurilor cu ceea ce avem de fapt. Prin urmare, dacă ai fi un ceasornicar care vrea să repare ceasurile din Bucureşti, trebuie să intrebi câte merg, nu câte sunt sticate.
Am în minte două poveşti. Prima vine dintr-un prezent care nu-i al meu. O prietenă care lucrează într-un oraş din Olanda îmi spunea odata, amuzându-se, că a ajuns să salute oameni pe care nu-i cunoaşte pentru că autobuzele cu care merge la lucru vin cu atâta exactitate încât ea se nimereşte, zilnic, în acelaşi autobuz, cu aceeaşi oameni care, cel mai probabil, au acelaşi program cu ea. Cea de-a doua vine din comunismul sovietic timpuriu, în care haosul din trafic, întârzierea cu orele a maşinilor sau a trenurilor era o politică de stat menită să semene frică în minţile oamenilor - tema de a nu ajunge la timp, de a nu te întoarce la timp sau chiar de a nu te mai mai întoarce niciodată, pentru că era posibil atunci să pleci şi să nu te mai întorci; în Doctor Jivago nu avem oare şi o astfel de poveste? Şi acum: noi cei care nu am fost cobaii unei politici de destabilizare psihică prin deraierea timpului, dar nici robii voluntari ai unui timp măsurat de sosirea autobuzului în staţie nu suntem, noi cum ne raportăm, totuşi, la timp?
Ce poveste despre mine, nu despre el, poate spune ceasul din Piaţa Foişorului pe care-l vad de câteva ori pe săptamână în drum spre slujbă, înţepenit de ani de zile la orele 12?
Pentru noi cei de-acum un ceas public nu mai este atât de important precum era în urmă cu câteva zeci de ani. În epoca în care fiecare telefon are un ceas, în care, în interiorul oricărui autobuz şi în orice staţie de metrou există o oră afişată pe un ecran, ceasul public ar fi mai degrabă un semn al preţuirii noastre faţă de ce ne-a fost dăruit cu atâta zgârcenie. Dar ce preţuim când simbolurile sunt distruse şi semnele sfărâmate?
Noi ştim acum graţie lui Einstein şi a multor savanţi care i-au urmat că fiecare dintre noi percepe diferit timpul, care nici el nu este mereu acelaşi, modificat cum e de spaţiu şi de gravitaţie. Savanţii se chinuiesc dintotdeauna să înţeleagă de ce timpul curge într-o singură direcţie şi, deocamdată, cea mai rezonabilă explicaţie vine din termodinamică: sistemele fizice deschise devin dezordonante, cu trecerea timpului, într-o aşa măsură încât refacerea stării iniţiale nu mai este posibilă. Legea entropiei.
Trec pe lângă ceasurile stricate ale Bucureştiului şi simt că trăiasc în miezul unui sistem a cărui entropie a atins punctul cel mai de sus posibil. Nu poate fi altfel atâta vreme cât ceea ce este nelalocul lui a devenit pentru mine norma şi nu excepţia. Haosul din tafic şi murdăria, faţadele schimonosite ale sutelor de case care stau să cadă în plini centrul oraşului şi de care nu se mai ocupă nimeni, toate acestea, alături de ceasurile stricate, au devenit pentru mine o normalitatea de care, în urmă cu ceva ani, mă îngrozem; pe lângă care trec acum zilnic, zilnic, şi nu mi se mai pune un nod în gât nici nu mai strig, măcar în sinea mea, că aceasta este o oroare.
Ceasurile sticate ale Bucureştiului - cine-ar fi crezut să spună aşa grozave poveşti despre risipă! Pentru că niciodată nu suntem mai risipitori decât atunci când uitam cât de scumpe sunt secundele şi, tocmai de aceea, nu ar trebui să permitem ca atâta timp uitat în cutiile albe şi rotunde din intersecţiile noastre să moară fără ca nimeni să-l ia în seamă.
