Opinii

Democraţia liberală se restrânge. „Iliberalismul” triumfă la urne în Ungaria şi este în ofensivă în estul Europei. România are o alegere de facut. Una grea

Democraţia liberală se restrânge. „Iliberalismul”...

Autor: Iulian Anghel

09.04.2018, 15:54 4365

Când Viktor Orban lansa pe piaţă, în 2014, la Şcoala de Vară a UDMR de la Tuşnad, termenul de „iliberalism” opus „liberalismului” care guvernază lumea occidentală de 50 de ani, mulţi l-au tratat de sus.

„Trebuie să spunem din nou, răspicat şi cu curaj, că o democraţie nu trebuie să fie neapărat liberală, poate exista democraţie şi fără liberalism. Pe de altă parte, liberalismul n-a putut niciodată să slujească ideea naţională, să-i încurajeze pe unguri în păstrarea ideii naţionale şi a avuţiei naţionale. Statul liberal ungar, guvernele liberale de până acum n-au putut opri ca Ungaria să devină datoare vândută”, iată fraza-cheie a discursului lui Orban din iulie 2014 de la Tuşnad.

Atacul lui Orban la adresa Occidentului începuse însă cu mult în urmă. În vara lui 2011, tot la Tuşnad, Orban susţinea că cei care mai spun că piaţa liberă trebuie să dicteze regulile fac parte din "lumea veche" aceea a consumerismului de tip occidental, la a cărui sfârşit tocmai asistăm. N-a fost să fie!

De ce i se dă atâta importanţă acestui premier dintr-o ţară cu nici zece milioane de locuitori, cu o economie care nu înseamnă decât 0,5-0,6% din PIB-ul Uniunii Europene?

Democraţia de tip liberal care a adus prosperitate ţărior din vestul şi nordul continentului, Americii şi Australiei, este astăzi sub asediu, la nici 30 de ani după ce părea că va fi triumfat definitiv. Iar asediile pornesc de la porţi şi ziduri, “coloana a cinea” este, deseori, o cacialma propagandistică.

Eram student când, în facultăţile umaniste ale Universităţii Bucureşti, făcea furori eseul politologului american Francis Fukuyama, “Sfârşitul Istoriei şi ultimul Om”, a cărui teză era că, odată cu prăbuşirea comunismului, liberalismul de tip occidental a triumfat definitiv. Sunt 25 de ani de atunci şi toată această splendoare copilărească s-a risipit. L-am regăsit în urmă cu câteva săptămâni pe Francis Fukuyama în paginile The Washington Post cu un comentariu: “China’s <bad emperor> returns”, în care el speră, nemărturisit, că noul dictator al Chinei, Xi Jinping, nu va fi poate prea rău, chiar dacă pentru mulţi chinezi speranţa unei societăţi mai deschise, mai tolerante, mai liberale, s-a năruit.

Da, na! Who's Afraid of the Big Bad Wolf?

China a făcut cale întoarsă la dictatură. În Rusia, autocraţia foştilor ţari s-a reîntors şi se întăreşte, legitimată de un vot popular compet viciat şi fraudat, o minciună a unei presupuse democraţii. Iar acest model face pui, iată, nu în Turcia, nu în Venezuela, ci în Europa, în Uniunea Europeană. Totul cu mânuţa poporului, minţit şi înşelat.

În şcolile de ştiinţe politice din marile universităţi nu se mai vorbeşte de “democraţie”, ci de “democraţii” sau “democraturi” – caricaturi ale democraţiei. Şi, după cum excelent argumentază Ovidiu Nahoi într-un comentariu din Dilema Veche, din 2016, lupta politică în Europa şi în lumea democratică va fi în viitor nu între “stânga” şi “dreapta”, ci între “liberalism” şi “iliberalism”.

Il citez pentru că nu am nimic de adăugat: “Ideea (iliberalismului – nota mea) începe să prindă şi în România – şi chiar dacă sistemul politic românesc rămâne unul liberal, ofertele electorale (articolul este scris înainte de alegerile legislative din România – nota mea) frizează mai curând iliberalismul. Vorbim aici despre legi protecţioniste (procent de produse româneşti în rafturile magazinelor sau limitarea cumpărării de teren agricol), un discurs împotriva marilor companii cu capital străin, susţinerea referendumului iniţiat de Coaliţia pentru Familie, atacuri la adresa independenţei Justiţiei, descrierea Uniunii Europene drept duşman al României şi aşa mai departe. Reţelele de socializare sunt terenul fertil pentru promovarea iliberalismului, prin multitudinea de publicaţii electronice cu origine obscură, care promovează teorii ale conspiraţiei, minciuni calificate, intoleranţă etnică, socială, religioasă”.

Dacă aşa stau lucrurile, şi aşa stau, nu trebuie să avem nicio rezervă în a califica coaliţia PSD/ALDE drept una care împinge societatea spre “iliberalism”.

Sunt mulţi alţi analişti care încearcă să explice această ruptură care se petrece sub ochii noştri între “Vechea Europa” şi “Noua Europă”.

Bunăoară, analistul Deutche Welle, Volker Wagener. Spune el: “Dacă UE vrea să facă faţă crizei interne, trebuie să înveţe să înţeleagă cealaltă parte. Trebuie înţeles că trecutul recent de care îşi amintesc oamenii a fost cu totul altfel în Est decât în Vest. Predispoziţia spre o conducere autoritară e mai pronunţată în Polonia, Ungaria sau Serbia pentru că modelul e familiar din perioada comunistă.

Faptul că acest tip de conducere a redevenit popular se explică şi prin pierderea identităţilor naţionale din motive ideologice înainte de 1989. Se pare că în Est există o nevoie de recuperare în ceea ce priveşte această identitate proprie, înainte ca oamenii să fie dispuşi să se adapteze complet la comunitatea europeană.”

Poate că Volker Wagener are dreptate. Dar eu nu cred că aşa se vor întâmplă lucrurile. Cred mai degrabă că proiectul “Europei cu două viteze” va fi accelerat de întărirea “iliberalismului” în Ungaria, Polonia sau în România. Ruptura nu va fi definitivă, dar nu va mai fi “dragostea dintâi” şi nici poziţia importantă pe care ţările din est chiar o au în sânul Uniunii. România are, de pildă, 14 voturi în Consiliul UE, acolo unde se iau deciziile cruciale. Mai multe voturi decât România are UK, Franţa, Germania şi Italia (29), Spania şi Polonia (27). România are, prin urmare, în Consiliu UE, 50% din voturile Germaniei, deşi înseamnă doar 5% din economia ei.

Ce se va întâmpla, dacă lucrurile continuă aşa? Ţările de la periferie nu vor mai avea, în opinia mea, niciun cuvânt de spus în deciziile comune sau vor fi consultate doar pe teme banale. Corporaţiile vor continua să facă afaceri aici, iar statele iliberale va trebui să le accepte, pentru că fără ele s-ar prăbuşi. Abia atunci cei care plâng azi că “sunt extrase resursele” vor avea dreptate. Pentru că ţările vor fi nevoite să vândă ca să se întreţină, fără a beneficia de avantajul unei uniuni, fără a-şi putea apăra poziţia prin negocieri de la egal la egal.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO