Nu cred in scenariile catastrofice. Nu inghit analizele facute din varful pixului pe la Copenhaga, Londra sau mai stiu eu de unde, uneori de persoane care abia daca pot sa gaseasca Bucurestii pe harta Europei. Iar argumente am destule. In acest articol m-as referi la celelalte doua momente critice traversate de tara noastra, care sunt relevante si pentru criza de acum.
Primul a fost in 1992. Dupa mineriada din septembrie 1991 s-a topit brusc interesul investitorilor straini, iar organismele internationale care promisesera sprijin financiar s-au facut ca ploua (merita semnalat ca a existat totusi o exceptie: Fondul Monetar International, care a eliberat transa din acord pentru trimestrul IV, prefacandu-se ca nu observa derapajul brutal din economie si din politica Romaniei). Grau de paine nu aveam, dupa un an agricol prost, pacura de incalzire, nici atat, iar rezerva valutara se indrepta vertiginos catre zero, spre sfarsitul anului 1991. Guvernul a adoptat o decizie disperata, cunoscuta la vremea respectiva drept "confiscarea valutei". In realitate, nu a fost confiscata decat inregistrarea scriptica din conturi, valuta nu mai era de multa vreme acolo! A fost atunci si o prima incercare de unificare a cursului valutar, care nu a reusit, dar a taiat mult din avantul industriilor - vezi, Doamne, strategice toate - care tocau aiurea valuta subevaluata. A urmat apoi o politica de austeritate maxima, care s-a soldat, printre altele, cu scaderea drastica a productiei industriale (ceea ce, de fapt, a fost inceputul, cu noduri, al restructurarii), ca si cu o comprimare a consumului, in conditiile inflatiei cu trei cifre de atunci. Fara rezerve valutare, fara acces la piata financiara externa, cu o economie aproape in totalitate nerestructurata - si totusi, Romania a rezistat si a fost evitata incetarea platilor!
Din pacate, dupa stingerea crizei, s-a stins si interesul pentru restructurarea in profunzime a economiei romanesti. Au urmat ani de stagnare, de privatizare mai ales prin MEBO, ani in care ponderea sectorului privat crestea doar pentru ca intreprinderile de stat isi dadeau obstescul sfarsit, sub povara productiei cu spatele la piata. A mai fost un moment de zvacnire prin 1997, soldat cu liberalizarea - reusita, de aceasta data - a pietei valutare si restructurarea mineritului din Valea Jiului. In rest, restructurarea, atata cata a fost, s-a produs doar spontan, iar lipsa acuta de capital si de stiinta a conducerii au decuplat dramatic economia Romaniei de plutonul celorlalte tari fost comuniste din Europa Centrala.
In aceste conditii, criza din Rusia, din 1998, ne-a prins evident cu temele nefacute: un deficit de cont curent foarte ridicat pentru marimea de atunci a economiei noastre, multe scadente la datoria externa ingramadite in 1999 si o rezerva valutara de 1,4 miliarde de dolari la inceputul anului. Situatia nu ar fi fost prea grava daca nu s-ar fi suprapus unei crize internationale a datoriilor si daca FMI nu ar fi incercat pe pielea noastra un concept nou, intitulat elegant "impartirea poverii", care s-a dovedit insa un esec total.
La vremea respectiva, Standard & Poor's s-a grabit sa ne depuncteze masiv, pana la o singura treapta de nivelul care ar fi desemnat incetarea platilor externe. Dupa cum se stie, asta nu s-a intamplat nici atunci. (Nu pot sa nu amintesc ca, dupa aceea, in loc sa isi recunoasca onest greseala de evaluare, S&P a fredonat mai bine de un an melodia "tara care aproape a incetat platile in 1999", un fel de "tara care a fost aproape gravida", dar nu a clintit din loc ratingul de B- cu care ne impodobise, dintr-un exces de zel demn de o cauza mai buna).
De fapt, in 1999 si in 2000 s-a produs o restructurare masiva si dureroasa a economiei, cu efecte de durata. Astfel, deficitul de cont curent s-a comprimat de la 7,2% din PIB in 1998 la 3,8% in 1999, prin politici monetara, fiscala si de venituri foarte stranse, ca si prin restructurare industriala, atat de mult ramasa in urma. Ceea ce nu se facuse in 9 ani s-a realizat in mai putin de doi. Ca urmare, situatia de ansamblu a economiei s-a imbunatatit sensibil incepand cu anul 2000, facand posibila cresterea accelerata care a urmat, timp de inca opt ani consecutivi.
Cele doua momente arata ca tara reuseste sa se adune in situatii de criza, ca poate identifica resurse interne de ajustare, altfel ignorate. Desigur, in ambele situatii cel care a avut de suferit a fost consumul intern. Trebuie spus insa ca de fiecare data realitatea era ca traiam peste mijloacele pe care le aveam. In fond, problema nu este cat de "decent" este standardul de viata mediu, sau cel oferit de salariul minim, ci masura in care produsul intern acopera consumul respectiv. Daca societatea romaneasca a ales sa se restructureze cu incetinitorul, a ales implicit sa traiasca mai putin bine mai multa vreme.
Important mi se pare insa faptul ca situatiile de criza nu au adus dezordine si tulburari sociale, ci au fost transformate in oportunitati pentru a face, in ceasul al doisprezecelea, ceea ce nu reusisem sa facem pe indelete.
Exista sanse bune, dupa parerea mea - voi reveni, cu argumente, asupra acestui subiect - ca si de aceasta data autoritatile sa gaseasca drumul catre iesirea din criza, chiar daca aceasta este mult mai severa, iar cetatenii sa accepte masurile respective, chiar daca acestea vor duce, cu siguranta, la reducerea consumului.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al Raiffeisen si CEC, in prezent director in BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
