Opinii

Iluzia binefacerii deficitului bugetar

Iluzia binefacerii deficitului bugetar

Autor: Claudiu Doltu

27.03.2013, 00:05 443

Creşterea economică va reveni în România, aşa cum va reveni şi în Europa, la ritmuri care să facă posibilă o îmbunătăţire substanţială a vieţii de zi cu zi a oamenilor numai atunci când incertitudinea se va reduce. Altfel spus, doar atunci când întreprinzătorii, antreprenorii şi consumatorii nu se vor mai teme atât de mult de ce poate să aducă rău ziua de mâine şi îşi vor relua planurile de viaţă pe care şi le construiesc în mod normal în vremuri „obişnuite“. Nu cred că revenirea într-o „Arcadia“ de dinainte de 2007 este posibilă.

Guvernele, corporaţiile şi oamenii obişnuiţi au înţeles acum ce înseamnă să te întinzi mai mult decât îţi este plapuma.

Aşa cum nu cred că rămânerea în cealaltă extremă - în care încă se pare că suntem - ne mai ajută.

Se poate ieşi mai repede din starea de dezamăgire şi aşteptare - oricum inutilă şi neproductivă - dacă renunţăm la iluziile care, din păcate, continuă să fie foarte răspândite. Iluzii de genul „binefacerii cheltuielilor guvernamentale“, „dă-l încolo de deficit, că doar nu deficitul mic îmi ţine de foame, sau îmi construieşte autostrăzi sau căi ferate“ sau „de ce să ne gândim noi la deficit, când alţii se împrumută, construiesc şi cresc fără să le pese de deficit?“. 

Este uşor de înţeles că trebuie „un gram de sare“ atunci când cauţi sau aştepţi „binefaceri“ ale cheltuielilor guvernamentale. Guvernul nu are „proprii bani“. Cea mai mare parte a banilor guvernului provin din „banii altora“ - din taxe şi impozite pe care le plătesc oamenii obişnuiţi şi companiile. Fiecare leu cheltuit de guvern înseamnă un leu mai puţin care ar fi putut fi cheltuit de un individ, de o familie sau de o companie. Cheltuiala guvernului este şi plata ofiţerilor şi soldaţilor din armata română aflaţi în Afganistan, dar şi subvenţia pe care Metrorex (companie care asigură transportul cu metroul în Bucureşti) o primeşte din bani publici. Bani la care au contribuit şi locuitorii din Oradea, Piatra Neamţ, Chilia Veche sau Corabia, care nici nu au folosit metroul din Bucureşti şi nici nu au de gând să facă aşa ceva, pur şi simplu, pentru că nu au nevoie. (Cum locuiesc în Bucureşti, voi fi bucuros în favoarea oricărei soluţii guvernamentale care să permită companiei încă aflate în subordinea Ministerului Transporturilor, să extindă cât mai repede reţeaua de metrou. Dar nu ştiu cum le voi explica parinţilor mei, pensionari, contribuabili, care nu locuiesc în Bucureşti, de ce nu s-ar aloca aceiaşi bani publici pentru sistemul de sănătate).

Guvernul decide cum să cheltuie banii publici în baza unor decizii adoptate transparent şi care pot fi urmărite de un public educat care are răbdarea şi cunoştinţele necesare pentru a înţelege procesul bugetar într-un exerciţiu democratic. Pe măsură ce societatea devine mai exigentă, transparenta în alocarea banilor publici creşte. La fel şi responsabilitatea cheltuirii banilor publici creşte pe măsură ce legile devin mai bune, experienţa funcţionarilor publici se dezvoltă şi instituţiile publice de control şi justiţia devin mai eficiente. Dar, există şi o altă latură, care nu este neapărat rea, însă lucrurile aici nu par să poată fi atât de uşor corectate. Şi anume, alocarea banilor publici are la baza decizii ale unor oameni şi nu ale unor sfinţi. Or aceşti oameni, care construiesc politici publice şi decid soarta banilor publici pot, chiar bine intenţionati fiind, să greşească. Fie nu au toată informaţia disponibilă atunci când decid, fie nu pot şti cum oamenii şi firmele vor reacţiona la deciziile de politică publică. Nu de puţine ori, cei care decid soarta banilor publici au propriile interese care nu coincid neapărat cu interesele celor pentru care se presupune că ar decide.  

Desigur, poţi să continui să crezi că România are, de exemplu, o infrastructură rutieră sau feroviară precară pentru că administraţiile succesive nu au cheltuit destui bani pentru aşa ceva. Guvernele au avut mereu în ultimii 20 de ani constrângerea limitării cheltuielilor pentru menţinerea deficitului în limite mici. Şi, cea mai mare parte a acestor ani am fost sub „tutela“ FMI şi, mai nou, a Comisiei Europene. De ce nu ne „scuturăm“ de sub „jugul instituţiilor financiare internaţionale şi al Comisiei“? Să ignorăm, pur şi simplu, deficitul. „Am putea să alocăm atunci oricât de mulţi bani este nevoie pentru infrastructurăÖ“ Este uşor de înţeles că la nivelul unei ţări, aşa cum este şi pentru un individ sau pentru o familie, cheltuielile pot fi cel mult egale cu veniturile. Atunci când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile apare deficitul, care poate fi mai mare sau mai mic în măsura în care cineva este dispus să finanţeze individul, familia sau ţara respectivă. Suma deficitelor nu este nimic altceva decât datoria. Pentru o ţară, datoria publică este suma deficitelor bugetare din anii anteriori.

În fond, nu este nimic rău să ai datorii. La fel şi pentru o ţară, nu este nimic rău în sine să aibă datorie (internă sau externă). Depinde doar cât de mare este această datorie publică. Fiecare dintre noi avem prieteni sau cunoştinţe care au diferite obiceiuri de viaţă şi venituri diferite. Aţi încercat vreodată să comparaţi propria capacitate de a găsi prieteni dispuşi să vă împrumute cu bani cu capacitatea prietenilor care sunt mai bogaţi şi care câştiga mai bine decât dumneavoastră, de a găsi de unde să se împrumute? La fel este şi în cazul ţărilor. Credibilitatea şi capacitatea de a genera venituri, de a creşte economic, stau la baza condiţiilor bune de împrumut pentru o ţară. Germania se împrumută mai uşor şi mai ieftin decât orice ţară europeană pentru că este văzută pe pieţele financiare drept „individul“ de succes — care chiar dacă trebuie să se împrumute va avea de unde să dea şi banii înapoi. Spania, Portugalia sau Irlanda sunt ţări respectate, dar seamănă mai mult cu noi. Cheltuie mai mult decât obţin ca venituri şi au perspective de „câştig“ (creştere şi venituri) mai miciÖ Prin urmare nu „instituţiile financiare internaţionale“ sau „Comisia“ nu ne lasă să creştem deficitul, să acumulăm datorii şi să ne împrumutăm, ci faptul că deficitele şi gradul de îndatorare împiedică (atunci când depăşesc un anumit prag), creşterea. Când creşterea este mică şi pragul (pentru împrumuturi) este mai jos. Mai repede de atins şi, prin urmare, o constrângere mai puternică.

Cu cât nivelul datoriei care nu generează probleme este mai mic - aşa cum este în situaţia României - cu atât deficitul bugetar ameninţă mai mult creşterea economică şi, în plus, generează şi dezechilibre externe. După ce din venitul obţinut se achită taxele şi impozitele şi se acoperă consumul, sectorul neguvernamental obţine ceea ce se numeşte „economisire“. La fel şi pentru sectorul guvernamental: venituri minus cheltuieli este economisirea publică. Economisirea naţională (suma dintre economisirea sectorului neguvernamental şi economisirea publică) este sursa investiţiilor. Investiţiile sunt sursa acumulărilor de capital, a creşterii productivităţii şi, în final a creşterii standardului de viaţă. Deficitul bugetar înseamnă că economisirea publică este negativă, ceea ce reduce economisirea la nivelul economiei. Prin urmare, investiţiile sunt mai mici, acumulările de capital sunt mai mici, productivitatea creşte mai încet sau nu creşte şi creşterea standardului de viaţă rămâne un vis frumos. Deficitul bugetar înseamnă că sectorul guvernamental nu economiseşte, datoriile se măresc, ceea ce înseamnă că la nivelul întregii economii economisirea se reduce.

Într-o economie deschisă, aşa cum este şi economia României, lucrurile nu se opresc aici. Deficitul bugetar este şi sursa creşterii deficitului extern - reflectat în contul curent al balanţei de plăţi externe. Scăderea economisirii la nivelul economiei ca urmare a faptului că sectorul guvernamental înregistrează deficite explică creşterea ratelor dobânzii. Ratele mai mari ale dobânzii atrag intrări de capital pe pieţele financiare şi determină aprecierea leului. Imporţi mai ieftin şi mai mult şi exporţi mai puţin şi mai scump, aşa încât deficitul contului curent extern creşte şi el (pe seama deficitului balanţei comerciale). Aceasta este, de fapt, povestea „deficitelor gemene“, cu care România s-a confruntat în anii 2005-2006 când se prefigura deja perspectiva unei ajustări bruşte şi dureroaseÖ

„Altora nu le pasă de deficit“. Nimic mai greşit. „Nu le pasă (Ö)“, poate. Acum însă nimeni nu îşi mai permite să ignore acest lucru. Din Grecia, până în Franţa, din SUA, până în Ţările Baltice, guvernele devin nepopulare pentru că sunt mai puţin „darnice“ şi reduc masiv cheltuielile încercând să-şi diminueze deficitele. Un lucru bun pentru generaţiile viitoare, care vor achita poate mai puţin din „nota de plată“ a generaţiilor prezente care acumulează datorii.

Nimeni nu mai discută astăzi cu seriozitate nici despre „deficitul care aduce creştere“ şi nici despre efectele benefice ale „multiplicatorului cheltuielilor guvernamentale“ (cheltuieli guvernamentale care ar genera creşteri mai mari ale venitului). Nu din raţiuni „ideologice“, ci din raţiuni pragmatice. Interesul este acum concentrat pe calitatea cheltuielilor publice. Perpetuarea iluziilor generate de mitul „binefacerilor cheltuielilor guvernamentale“ este prea costisitoare.

Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanţelor

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO