Reluarea creşterii economice în UE în ansamblul ei depinde în bună măsură de reluarea creditării. Pentru al treilea an consecutiv, Analiza anuală a creşterii (AAC) identifică, printre priorităţile pentru anul 2014, reluarea activităţii de creditare a economiei (a doua în ierarhia priorităţilor, după consolidarea fiscală, care rămâne, încăpăţânat, pe primul loc!).
AAC este un document adoptat de Comisia Europeană care evaluează situaţia economică şi socială din Europa şi propune priorităţile generale în materie de politici în cadrul UE pentru anul următor. AAC lansează semestrul european, o procedură de coordonare ex ante a politicilor economice în UE, inventată pentru adaptarea guvernanţei economice în UE la consecinţele şi lecţiile crizei financiare.
AAC 2014, adoptată la 13 noiembrie 2013, constată că “fragmentarea pieţelor financiare a dus la existenţa unor rate extrem de divergente ale dobânzii pentru creditele destinate întreprinderilor şi gospodăriilor din UE, în unele state membre dobânzile fiind de două ori mai mari decât în altele, iar volumul creditelor şi posibilităţile de finanţare diferă mult între potenţialii împrumutaţi în funcţie de situarea lor geografică.”
Se întreprind eforturi la nivelul UE. Comisia şi Banca europeană pentru investiţii (BEI) colaborează pentru a extinde instrumentele financiare comune cu partajarea riscurilor în vederea mobilizării de investiţii pentru IMM-uri, din partea sectorului privat şi a pieţei de capital. Mai multe măsuri legislative recente sau care urmează să fie adoptate la nivelul UE încearcă, de asemenea, să ajute IMM-urile să obţină acces la surse de finanţare. Se preconizează şi noi forme de finanţare, ca alternative la finanţarea bancară, cum ar fi opţiunile pentru capital de risc, crearea unor obligaţiuni pentru IMM-uri şi a unor pieţe de valori alternative.
Uniunea bancară, propusă în 2012, în prezent în curs de negociere şi adoptare, reprezintă o altă iniţiativă, considerată ca esenţială pentru funcţionarea pieţei unice şi depăşirea fragmentării din ce în ce mai accentuate a pieţelor financiare.
La rândul ei, Banca centrală europeană (BCE) a utilizat instrumente neconvenţionale în vederea transmiterii mai bine a politicii sale monetare pentru a contribui la reducerea fragmentării pieţelor financiare.
Preocuparea pentru reluarea creditării este prezentă şi în România. BNR a redus în mai multe rânduri rata de dobândă monetară, dar transmisia politicii în economia reală se lasă aşteptată. Guvernatorul Isărescu suspectează chiar că băncile şi-au pierdut iscusinţa afacerii lor de bază, obţinerea de câştiguri din creditarea economiei reale! Guvernul, la rîndul lui, face eforturi pentru a sprijini IMM-urile.
Cu toate aceste eforturi europene şi locale, rezultatele sunt anemice. Naivitate, lipsă de inspiraţie sau pur şi simplu opţiune politică conştientă? Să analizam puţin:
Suntem încă sub efectele crizei financiare din 2007-2008. Criza a fost declanşată ca urmare a acumulării unor datorii uriaşe ale sectorului privat. Această acumulare a fost încurajată de paradigma economică la modă care pleda pentru puternica dereglementare a pieţelor financiare, pieţelor de produse şi servicii şi a pieţelor muncii, sub pretextul creşterii competitivităţii. Consecinţa acestei paradigme a fost creşterea inegalităţii în interiorul statelor şi a divergenţei între state, în ultimele aproape patru decenii, camuflată parţial de creşterea uriaşă a datoriilor private. În UE, lipsa unei politici eficace de convergenţă economică şi instituţională a agravat consecinţele crizei.
În plus, aceeaşi paradigmă economică a fost utilizată pentru interpretarea crizei. Diagnosticul pus de liderii europeni, adunaţi în Consiliul European, care a devenit din ce în ce mai influent în configurarea politicilor, a identificat indisciplina fiscală a statelor drept principala cauză a crizei. Cura prescrisă şi urmată a pornit de la acest diagnostic greşit. A fost impusă o austeritate fără precedent, care s-a aplicat simultan în toate statele UE. Exact cum descriu manualele bune de economie, consolidarea fiscală severă a produs recesiune şi stagnare şi nu creştere economică, cum au prezis adepţii austerităţii, motivând-o prin stimularea încrederii pieţelor (investitori şi consumatori). De exemplu, în perioada 2009-2013, în zona euro, PIB a scăzut cu 2%, investiţiile totale au scăzut cu 17,9%, iar ocuparea totală s-a redus cu 3,9%. Diferenţele între ţări sunt foarte mari, cele mai afectate fiind cele în care s-au aplicat măsuri dure de austeritate. Aceiaşi indicatori arată pentru Spania astfel: scăderea PIB cu 7,1%, scăderea investiţiior totale cu 43,5% şi scăderea ocupării totale cu 18,3%. Şomajul, în special în rândul tinerilor a ajuns la cote inacceptabile pentru ţări care se predind democratice (peste 50% şomajul tinerilor în Spania şi Grecia). Datele pentru ansamblul UE sunt similare. Totodată, zona euro a trecut de la un sold bugetar primar structural (soldul care exclude plăţile cu dobânzile şi este ajustat cu impactul ciclic şi cu măsurile singulare) de -1,6% în 2010 la Ă1,7% în 2013, reflectând un efort anual de consolidare fiscală de 1%, mult peste ceea ce este stabilit prin legislaţia UE. În România, consolidarea fiscală a fost şi mai severă.
Prin urmare, o consolidare fiscală severă a fost aplicată în timp ce poziţia ciclică a zonei euro / UE (măsurată ca diferenţă între creşterea curentă şi creşterea potenţială) s-a deteriorat considerabil. Perioada de avânt economic şi nu cea de recesiune, este propice pentru austeritate, spunea Keynes acum 75 de ani. Chiar şi fără Keynes, deloc agreat de decidenţii din UE, nu există niciun model economic rezonabil care să pretindă că politica întreprinsă în UE ar fi cea optimă. Dimpotrivă, pentru perioadele de recesiune/încetinire economică se recomandă fie o stabilizare fiscală prin stabilizatorii automaţi care atenuează scăderea economică, acţionând anti-ciclic (caz în care deficitul structural rămâne neschimbat, iar deficitul curent se accentuează) sau chiar aplicarea stimulului fiscal (caz în care se accentuează şi deficitul structural).
Politicile curente în UE conduc spre capcana deflaţionistă de tip japonez şi zădărnicesc schimbările reale de competitivitate în cadrul UE. Ţările cele mai lovite de criză sunt forţate deci să accepte devaluarea internă (deflaţia) care înseamnă şomaj ridicat, salarii reduse şi creşterea valorii reale a datoriilor. În raportul economic al FMI din octombrie 2013 (World Economic Outlook) se constată că succesele raportate de UE în privinţa creşterii competitivităţii şi a reducerii deficitelor externe în ţările periferice se datorează şomajului ridicat (pentru competitivitate) şi prăbuşirii cererii interne (pentru reducerea deficitelor externe). Analiza este aplicabilă şi pentru România, mai ales în privinţa îmbunătăţirii contului curent.
Prin urmare, succesul clamat este doar aparent, fiind doar cealaltă faţetă a monedei stagnării economice şi şomajului ridicat. De altfel, poziţia investiţională internaţională netă nu s-a îmbunătăţit în ţările cu probleme şi nici FMI nu prezice o reducere semnificativă.
Diagnosticul pus pentru fragmentarea financiară din UE, care s-a accentuat putenic după criză, şi care descurajează creditarea economiei reale, în special în ţările cele mai lovite de criză, este, de asemenea, în bună măsură, greşit. Se consideră că reducerea / eliminarea fragmentării financiare este, în primul rând, responsabilitatea guvernelor şi abia, în al doilea şi în al treilea rând, a uniunii bancare şi a BCE.
Jörg Asmussen, membru al Comitetului executiv al BCE, în discursul ţinut la Berlin, 14 iunie 2013, consideră că fragmentarea este determinată de 3 cauze majore:(1)nivelele înalte ale datoriei publice;(2)creşterea economică anemică;(3)bilanţurile deteriorate ale băncilor.
Toate cele trei cauze majore sunt aruncate în sarcina guvernelor. Ele pot fi deci eliminate în mare parte prin efortul individual al guvernelor şi nu neapărat prin politici europene: consolidarea fiscală pentru reducerea datoriilor, reforme structurale pentru a îmbunătăţi perspectiva de creştere pe termen mediu şi recapitalizarea şi restructurarea băncilor pe care Asmussen le consideră alte sarcini ale guvernelor.
Chiar dacă Asmussem trece mai degrabă drept conservator, fiind printre cei care au votat recent împotriva reducerii dobânzii de politică monetară pentru euro, cura prescrisă de el este îmbrăţişată de principalii decidenţi din UE: o combinaţie nefericită între austeritate severă şi reforme structurale îndreptate spre dereglementarea în continuare a pieţelor.
La nivel UE, uniunea bancară profundă şi veritabilă ar putea contribui la atenuarea fragmentării financiare şi ajuta în felul acesta la reluarea creditării. Numai că ideea a venit foarte târziu, doar în vara lui 2012, şi până acum s-a realizat doar pilonul supravegherii: Mecansimul unic de supraveghere. Celălalt pilon decisiv – Mecanismul unic de rezoluţie – se află în proces de negociere. Consiliul UE a ajuns în decembrie la un acord care goleşte practic de substanţă propunerea iniţială a Comisiei. Fondul unic de rezoluţie, element esenţial al mecanismului, este compartimentat de fapt în fonduri naţionale în perioada de tranziţie, ceea ce face ca mutualizarea efectivă a rezoluţiei bancare să poată fie efectivă abia după 2025! Aşa cum se negociază acum, uniunea bancară nu va fi nicidecum autentică şi nu va putea contribui la reluarea creditării.
Cu sau fără fragmentarea pieţelor, creditarea este anemică şi se va menţine aşa atâta timp cât recesiunea / stagnarea economică nu va fi combătută eficient. Or, politicile UE de austeritate şi de plasare a întregii responsabiltăţi la nivel naţional, asupra căruia se impun noi şi noi restricţii, fără a inventa instrumente la nivel european, vor perpetua stagnarea economică.
De altfel, prezicătorii profesionişti au început deja să arunce pe piaţa ideilor conceptul de stagnare seculară (stagnare pe termen lung). Balul stagnării a fost deschis de nimeni altul decât Larry Summers, cu ocazia unei conferinţe organizate recent de FMI. Summers este, întâmplător, chiar cel care, în calitatea de ministru de finanţe al lui Clinton, a iniţiat, în 1999, dereglementarea iresponsabilă a pieţelor financiare!
Principala explicaţie oferită pentru stagnare este pesimismul, sau, mai sofisticat, aversiunea mare faţă de risc a investitorilor şi precauţia excesivă a consumatorilor. În lumea asta pesimistă şi stagnantă, există un grup minuscul, dar foarte influent, de fericiţi optimişti: marii creditori. Stagnarea menţine datoria umflată pe termen îndelungat. Într-un eseu faimos, scris în 1933 şi intitulat Teoria datorie – deflaţie a marilor depresiuni (The Debt – Deflation Theory of Great Depressions), Irving Fisher, economist şi matemacian, constată că, într-un mediu deflaţionist, “cu cât debitorul plăteşte mai mult datoria, cu atât datorează mai mult”. Aşadar, marii creditori îşi optimizează câştigurile într-un mediu deflaţionist sau cu inflaţie mică.
Opţiunea politică a şefilor de stat şi guvern din Consiliul European lasă 99% din oameni trişti în stagnare economică şi 1% fericiţi, care îşi văd profiturile înflorind. O formă originală de democraţie! Exerciţiile de comunicare ale Comisiei Europene, prin care mai degrabă mimează preocuparea pentru reluarea creditării, nu pot substitui singurele măsuri plauzibile pentru reluarea creşterii economice: restructurarea masivă a datoriilor (pentru ca creditorii iresponsabili să plătească acum paguba şi sistemul bancar să fie eliberat de active şi pasive toxice) şi stimulul fiscal (când nimeni din sectorul privat nu mai cheltuieşte, singura salvare eficace este cheltuirea publică).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
