Ca şi timpul lui Marcel Proust, şi timpurile financiare pe care le traversăm, ar trebui să fie compuse din momente de trecut, prezent şi viitor care exprimă esenţa unor realităţi egale. Ca om de afaceri cu o experienţă de peste 20 de ani şi o expunere constantă la unele dintre cele mai competitive sectoare ale economiei, pot, astăzi, să văd cât de diferite şi de inegale sunt imaginile de perspectivă ale unor realităţi determinate de coordonate relativ egale.
Am spus întotdeauna că, pe mine, băncile m-au făcut milionar. Atunci când mi-au acordat primul credit. Şi atunci când, în acest fel, mi-au confirmat că pot să construiesc o afacere care să crească, să se rafineze şi să ajungă lider de piaţă. Încrederea că văd un mine un partener de încredere, deşi aflat la început de drum, a fost la fel de valoroasă ca banii de care aveam atât de multă nevoie. Se întâmpla atunci când conceptul de finanţare business to business se făcea pe alte principii. Atunci când solvabilitatea era o condiţie egal importantă cu valoarea planului de afaceri pe care îl aveai. Pentru că ideea şi viziunea nu se devalorizează şi pentru că ele pot fi multiplicate şi capitalizate în feluri pe care bunurile materiale nu le pot cunoaşte.
Astăzi, relaţia băncilor cu mediul privat funcţionează în parametri care mai degrabă provoacă decât stimulează însuşi nucleul business-ului care are nevoie de finanţare. Pornind de la birocraţia excesivă în acordarea unui credit corporate, până la nevoia de a garanta cu asset-uri care nu au nicio legătură cu obiectul de activitate al firmei, tot circuitul are în centru prezumţia de rea-credinţă a oamenilor de afaceri, care obligă, în cele din urmă, la un parteneriat lipsit de echitate pentru aceştia.
Toate băncile şi-au dezvoltat în ultimii ani segmentele de creditare business to business şi au pus un accent crescut pe soluţiile de finanţare pentru IMM-uri. E bine! Dar, cu toate acestea, în continuare nu văd în sistemul bancar dorinţa de a se apropia de mediul de afaceri şi de a înţelege cum îl poate ajuta mai bine astfel încât, până la urmă, şi banca să aibă de câştigat.
Atâta vreme cât veţi obliga oamenii de afaceri ca, în loc să investească în business-ul lor, să cumpere terenuri şi alte bunuri imobiliare cu care să poată garanta un credit, nu se vor curăţa nici portofoliile toxice ale băncilor, şi nici mediul de afaceri nu se va dezvolta la potenţialul pe care îl are. Omul de afaceri trebuie să poată garanta şi cu propriile produse, care sunt, până la urmă, bunul lui cel mai de preţ. Mult mai valoros decât hectarele de teren care astăzi dau girul solvabilităţii, dar care mâine ar putea să valoreze cât un pumn de seminţe.
Sigur că şi oamenii de afaceri trebuie să poată să dea consistenţă ideilor pe care le au. Banca vrea să vadă că puneţi totul la bătaie pentru a reuşi şi că aveţi planuri mari pentru afacerea voastră. Cam cum spun americanii – “put your money where your mouth is!”.
De aceea militez pentru un parteneriat echitabil. Însă acest lucru nu se poate face decât dacă bancherii vin lângă oamenii de afaceri şi înţeleg cum să le crească business-ul pe termen lung, pentru că aici este cheia. Finanţările pentru afacerile care în trei ani dispar sunt ca ploile de vară: te răcoresc, dar, până la urmă, mai mult încurcă o zi care se anunţa cu soare.
