Pentru mulţi români, sunt revoltătoare averile acumulate prin privatizările suspecte din anii 1990 sau prin contractele care sifonează bugetul public de atunci şi până în prezent. Nu amploarea inegalităţilor este cauza revoltei noastre, ci sursa lor. O avere de milioane de dolari câştigată de un întrprinzător în IT prin contracte pe o piaţă concurenţială (mondială) nu-i poate deranja decât pe invidioşii incurabili. Revolta este însă legitimă în faţa unei averi obţinute prin conexiuni politice sau alte mijloace incorecte, chiar dacă aceasta ar fi de zeci de ori mai mică.
Aceasta explică parţial de ce se aud tot mai des în România voci care consideră inegalitatea ca fiind problema majoră a societăţii noastre. Soluţiile propuse constau cel mai adesea în subvenţii (alocaţii, venituri minime garantate) şi în supraimpozitarea marilor averi şi venituri.
Avem de-a face aici cu o eroare de diagnostic şi cu o eroare de tratament. Eroarea de diagnostic provine din faptul că sărăcia este o problemă mult mai gravă decât amploarea inegalităţilor de venit sau de avere. Eroarea de tratament constă în confuzia dintre lupta împotriva sărăciei şi lupta împotriva inegalităţilor.
De fapt, ce fel de egalitate ne dorim? Una de rezultat, concepută ca o nivelare a situaţiilor finale, ca o egalitate a veniturilor şi/sau a averii? Sau una procedurală, constând în aplicarea uniformă a legilor şi regulilor (izonomie)?
Egalitatea de rezultat nu poate fi atinsă fără intervenţii masive ale politicului în viaţa cetăţenilor: interdicţii, obligativităţi, autorizaţii, controale, impozite, subvenţii etc. Rezultă o incertitudine reglementară şi legislativă, un război civil permanent mascat în campanii electorale, în care fiecare încearcă să fie în tabăra privilegiaţiilor şi nu în cea care trebuie să finanţeze redistribuirea. Într-o astfel de societate, inclusiv antreprenoriatul ajunge să capete forme destructive, cea mai evidentă fiind corupţia: „Când vânzarea şi cumpărarea sunt controlate de legiuitori, primii vânduţi şi cumpăraţi sunt tocmai legiutorii” (P. J. O’Rourke). În loc ca eforturile să fie orientate către producerea de bogăţie, ele vizează redistribuirea ei prin mecanismul politic. Rezultatul este o sărăcie mai mare, iar inegalităţile, chiar dacă sunt mai reduse, ele sunt mai persistente în timp. Altfel spus, mobilitatea socială ajunge să fie limitată tocmai de politicile redistributive.
Alternativa este oferită de societăţile în care egalitatea procedurală primează sau cel puţin nu este complet anihilată de preocupările egalitariste inspirate din abordarea amintită anterior. Nici de aici nu lipsesc tentativele de a redistribui prin mijloace politice bogăţia produsă de alţii, dar un mai mare respect al egalităţii procedurale face ca producerea de bogăţie să fie o strategie suficient de interesantă şi de răspândită încât societatea să fie una dinamică şi prosperă. Desigur, inegalităţile de venit şi de avere pot fi mai mari, dar ele se datorează mai puţin moştenirilor sau conexiunilor politice decât eforturilor şi reuşitelor antreprenoriale.
Inegalitatea nu a fost eliminată în nici o societate: nici în cele comuniste (care şi-au justificat existenţa prin urmărirea acestui obiectiv), nici în cele sărace, nici în cele emergente şi nici în cele dezvoltate. Românii au deci de ales între o societate care urmăreşte iluzia egalităţii de rezultat dar care de fapt permite îmbogăţirea doar a unor priveligiaţi şi o societate care încurajează îmbogăţirea legitimă (chiar dacă neuniformă) prin respectarea egalităţii procedurale.
În acest sens, primul pas ar fi să blocăm introducerea de noi privilegii în societate: excepţii de la reguli, impozite majorate sau reduse, subvenţii, pensii sau venituri speciale etc. Fiecare derogare sau subvenţie întăreşte puterea celui care o acordă (clasa politică), măreşte dependenţa beneficiarului faţă de acesta şi stimulează deturnarea de resurse de la utlizări productive înspre lupta politică.
Un pas cel puţin la fel de important ar fi inventarierea şi eliminarea privilegiilor existente, cu toată opoziţia beneficiarilor.
Toate aceste privilegii se manifestă prin încălcarea dreptului de proprietate, limitarea libertăţii contractuale sau distorsionarea responsabilităţii cuiva. Egalitatea în faţa legii presupune de fapt ca legea însăşi să nu mai genereze astfel de încălcări, limitări şi distorsiuni.
Radu Nechita este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.
