Urmând linia unor articole care pun în dezbatere binecunoscută dilema „în ţară sau afară“, aş vrea să fac o comparaţie raportându-mă la experienţă mea personală, având în vedere că ultimii ani i-am petrecut alternând contractele între două locaţii, mai exact între Bucureşti şi Dublin, din poziţia de consultant baze de date Oracle pentru zona de banking. O să încerc să mă rezum la o comparaţie din punctul de vedere al aspectelor profesionale şi financiare, unde pot face o analiză obiectivă, însă trebuie menţionat că există anumite aspecte asupra cărora nu ne putem exprima decât subiectiv, aspecte care pot fi mai puţin importante pentru unii însă esenţiale pentru ceilalţi, aspecte cum ar fi: vremea, infrastructura pentru biciclete, calitatea unor servicii, atitudinea celor din jur etc.
Să începem cu începutul: procesul de recrutare. În mare parte procesul este unul standard care presupune un interviu telefonic cu agenţia de recrutare, un test tehnic şi un interviu final cu viitorul manager. Diferenţa majoră între procesul de recrutare pentru un job/contract în afară şi cel din România este că în primul caz ţi se comunică ofertă financiară încă de la primul pas, lucru care mi se pare atât corect cât şi foarte motivant. În acest mod se evită situaţia neplăcută ca ambele părţi să piardă timp investit în procesul de recrutare pentru ca apoi totul să se blocheze la partea financiară, aspect care putea fi tranşat încă de la prima discuţie. Deşi în cadrul procesului de recrutare un candidat este întrebat de la început care îi sunt aşteptările financiare, în România foarte rar i se comunică şi care este plafonul maxim pentru rolul la care a aplicat, iar negocierea propriu-zisă are loc abia în ultima fază.
Altă diferenţă majoră este că în România se discută şi se negociază mereu netul, pe când în restul Europei se discută doar despre brut, şi din acest motiv trebuie să fii foarte bine informat în legătură cu nivelul taxelor înainte de a accepta o ofertă. Pentru că am atins partea financiară, vă prezint o medie a tarifelor practicate în Dublin pentru diferite tipuri de roluri în IT. Cifrele reprezintă o medie pe anul 2014 făcută pentru toate rolurile intermediate de o agenţie de recrutare, pentru cele două tipuri de colaborare: angajat intern şi contractor.
Prima coloană reprezintă valoarea salariului anual brut pentru cazul în care rolul este de angajat intern, iar a doua coloană reprezintă valoarea tarifului zilnic (daily rate) pentru cazul în care rolul este unul de tip contract, echivalentul mult discutatului PFA de la noi. Taxele care ar trebui aplicate pentru a ajunge la valoarea netă sunt undeva în jur de 30 - 35%, existând o mică variaţie în funcţie de anumite criterii cum ar fi: număr membri familie în întreţinere, valoarea deducerilor fiscale etc.
Pentru prima situaţie, cea de angajat intern, lucrurile stau în felul următor: dacă raportăm venitul net la costul vieţii de zi cu zi pentru veniturile din România nu observăm o diferenţă notabilă. Mai direct spus, 2.500 de euro net în România sunt mai buni decât 4.000 de euro net în afară, însă repet, doar din punctul de vedere al puterii de cumpărare, nu discutăm despre alte aspecte ale vieţii de zi cu zi.
Din această perspectivă mă înscriu în rândul celor care susţin că din punct de vedere salarial România a ajuns la un nivel în care partea financiară nu mai constituie un motiv de a pleca din ţară.
Pentru cea de a doua situaţie, cea de contractor extern, respectiv PFA în România, lucrurile nu mai sunt atât de echilibrate. În principal datorită faptului că în străinătate există o piaţă de contractori foarte dezvoltată, unde riscul de reconsiderare al activităţii este minim datorită unor criterii clare şi conectate la realitate, pe când în România a fi PFA în IT reprezintă o aventură în necunoscut, oricât de informat ai vrea să fii. Deşi noile criterii de stabilirea a caracterului independent al unei activităţi sunt puţin mai relaxate faţă de cele precedente, a lucra în România ca PFA în IT este încă o opţiune mult mai limitată comparativ cu cea de a fi contractor în afară datorită incertitudinii modului în care aceste criterii vor fi evaluate de către autorităţile fiscale. Pentru acest timp de colaborare, Occidentul este deocamdată mult mai atractiv atât din punct de vedere financiar, dar mai ales datorită condiţiilor în care poţi să îţi desfăşori activitatea.
Să continuăm cu partea profesională şi mediul de lucru. Trebuie să recunosc că în momentul în care am acceptat prima ofertă de lucru în Dublin am avut o mică nesiguranţa în ceea ce mă priveşte, mai ales că la ultimul interviu am fost avertizat despre nivelul tehnic ridicat şi ritmul alert de lucru căruia va trebui să-i fac faţă. Realitatea a dovedit însă că nu partea tehnică avea să creeze dificultăţi, ci partea de proceduri de lucru şi fluxuri de aprobare care pot fi enervant de stricte. Enervant de stricte pentru mine, însă o normalitate pentru ei. În timp am remarcat că lucrând mereu după fluxuri şi proceduri (respectate de către toţi, atât în mediul profesional cât şi în societate) se elimină foarte mult factorul de stres deoarece nu apar situaţii urgente care trebuie rezolvate „acum“, fără prea multe explicaţii din partea celor care le solicită.
Practic dacă o problemă nu a venit pe flux conform procedurilor, nu există. Dezavantajul la acest mod de lucru poate fi că o persoană mai tehnică (cum mă consider şi eu ) să nu aprecieze faptul că îşi petrece o mare parte din timp efectuând sarcini administrative şi mai puţin timp lucrând la probleme tehnice propriu-zise.
Referitor la nivelul de pregătire al specialiştilor români din IT (programatori, testeri, analişti, arhitecţi, administratori baze de date, etc), există o opinie generală în rândul nostru cum că suntem foarte bine pregătiţi din punct de vedere tehnic. Acest lucru este adevărat (lucru confirmat şi de prezenţa celor mai importante companii de IT în România), însă asta nu înseamnă că şi în afară beneficiem de această imagine pozitivă din start, cel puţin nu deocamdată. Faptul că eşti din România nu reprezintă nici pe departe un avantaj când aplici la un job înafară, însă partea bună este că ulterior eşti evaluat strict după criterii de performanţă şi ai posibilitatea să fii încadrat în rândul specialiştilor foarte bine cotaţi. Acest lucru face ca agenţiile de recrutare din afară să nu fie deocamdată concentrate pe recrutarea specialiştilor IT din România, însă din punctul meu de vedere este doar o chestiune de timp până când o vor face deoarece problemă deficitului de specialiştilor în IT este una globală şi în nici un caz nu este specifică pieţei din România.
Concluzia este că acest domeniu oferă perspectivă unui trăi mai mult decât decent atât în ţara cât şi în afară şi în acest moment s-a ajuns la un echilibru din punct de vedere financiar între cele două opţiuni în cazul angajaţilor interni (salariaţi), însă acest echilibrul este destul de fragil pentru zona de contractori şi poate fi anulat în situaţia în care opţiunea de a folosi PFA-ul în IT va fi mult limitată. Asupra celorlalte aspecte este dificil de făcut o evaluare obiectivă care să fie prezentată sub forma unei concluzii universal valabile deoarece fiecare persoană poate avea o percepţie diferită asupra aceluiaşi lucru însă cel mai important aspect este că în acest domeniu partea financiară pare să nu mai fie factorul determinant în luarea unei decizii de a rămâne sau de a pleca din ţară, ci experienţele şi aspiraţiile personale ale fiecăruia.
Ionuţ Scripcaru este consultant baze de date Oracle pentru zona de banking
