Liberalii sunt obisnuiti cu crizele. De-a lungul anilor nouazeci, criza purta numele fractionarii sau al divizarii. PNL, partid istoric reinventat dupa revolutie, a fost contestat cu virulenta din mai multe parti. Unul dintre motivele contestarii era generational: tinerii liberali erau nemultumiti de batranii care supravietuisera comunismului. Au intrat apoi in scena intelectualii, care voiau sa dea liberalismului o tenta civica in locul celei traditionaliste. Desi conflictul e un principiu al liberalismului, actorii sai autohtoni erau slabiti de orice noua confruntare.
Un alt motiv al fragilitatii PNL a fost infatuarea: asa se face ca, imbatati de victoriile din primavara lui 1992 de la locale, penelistii au crezut ca pot sa mearga singuri in alegerile generale din toamna aceluiasi an. La drept vorbind, nu chiar singuri: ei i-au propus, de fapt, fostului rege Mihai I sa devina candidat la prezidentiale si s-au trezit... in afara Parlamentului. Dupa 1996, cand au ajuns la putere, liberalii au fost in criza datorita incapatanarii taranistilor de a conduce singuri si in chip autoritar Conventia. Pentru a supravietui, PNL a definit proiectul reunificarii liberale, crezand ca in acest fel va fi la adapost de alte crize. Reunificarea a reusit: au fuzionat rand pe rand cu PNL civicii din PAC si ultra-liberalii din PNLAT/ PL93, dizidentii lui Radu Campeanu, primul presedinte postcomunist al PNL, dar si alte formatiuni care esuasera in incercarea de a reconstrui scena politica si au gasit adapost la PNL. Este vorba despre Uniunea Fortelor de Dreapta, care se definise sub semnul unui romanism cam prafuit, si despre Alianta pentru Romania, creata ca "al treilea pol", dar cu ajutorul unor fosti fesenisti. Desi reunirea liberalilor sub aceeasi umbrela a reusit, crizele n-au disparut.
E vorba, in mod esential, despre o criza de identitate. Aceasta a fost evidenta in perioada 2001-2004, atunci cand PNL a trecut de la statutul de partid asociat cu PSD in cadrul majoritatii parlamentare care-l sustinea pe Nastase, la statutul de partid de opozitie. Aceasta criza a condus la solutia Stolojan. Lipsit de un contur intelectual liberal, dar avand o bogata experienta in administratia comunista, Stolojan a fost solutia de avarie la care a recurs PNL pentru a nu impartasi soarta taranistilor. Preocupat exclusiv de managementul organizatiei, confundand partidul cu o firma, Stolojan a ascuns orice asperitate ideologica sub presul cresterii artificiale a unui partid care-si putea spune oricum, dar care a tinut sa pastreze eticheta de liberal.
Stolojan era condamnat sa piarda competitia cu Nastase. Renuntarea la cursa prezidentiala cu mai putin de doua luni inainte de vot a creat premisele indepartarii monopolului PSD si a revenirii la guvernare a PNL. Calin Popescu-Tariceanu a fost transformat dintr-o solutie de avarie (alta!) in prim-ministru si apoi in lider al liberalilor. Congresul din februarie 2005 a consemnat victoria zdrobitoare a premierului in functie, unic candidat la sefia PNL. Congresul n-a rezolvat insa conflictul dintre factiunile existente in PNL. De frica pierderii accesului la resurse, liberalii n-au indraznit sa discute prea multe proiecte. Intre acestea, proiectul fuziunii cu PD (propus de Stoica) sau cel al fuziunii cu PNTCD (propus de Catarama) au fost evacuate ca surse de mare pericol. Alegerea unei parti importante a structurii de conducere pe liste blocate a creat si ea nemultumiri. Asemenea greseli se platesc.
O parte s-au si platit. Ezitarile lui Calin Popescu-Tariceanu au devenit emblematice pentru un stil de conducere inacceptabil. Urmarile acestui episod reiau la randul lor tarele politicii liberale recente. O criza de personal politic, mai intai de toate: singurul inlocuitor al lui Tariceanu care a putut sa fie prezentat public a fost acelasi Stolojan, infatisat ca un salvator al partidului si, de ce nu?, al tarii, dupa ce cu doar cateva luni in urma el insusi declara ca nu rezista la un minim efort. O criza organizationala, apoi: reunita in regim de urgenta, Delegatia Permanenta a PNL a decis sustinerea lui Tariceanu, fara a fi capabila sa argumenteze aceasta alegere altfel decat in termeni conservatori. In fine, PNL traverseaza o grava criza de autoritate: imediat dupa incheierea lucrarilor, unul dintre vicepresedintii partidului si cel mai bine cotat ministru al cabinetului decide sa-si dea demisia.
Gestul Monei Musca poarta cu sine tensiunile relevate mai sus. Daca primul-ministru a fost inconsecvent in privinta demisiei, ministra culturii a optat pentru o demisie paradoxala. Sustinand ca actul domniei sale este o penalizare a indeciziilor premierului, Mona Musca a adaugat totusi ca va continua, o data retrasa din cabinet, sa-l sustina pe premier! Cu alte cuvinte: daca Tariceanu si-a anulat demisia anuntata, Musca si-a devalorizat demisia asumata!
Hotarat lucru, PNL a devenit un laborator al inovatiilor in materie de demisie.
* Cristian Preda este decanul Facultatii de stiinte politice a Universitatii din Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
