Multa vreme bancile n-au dat bani decat familiilor muncitoare, care castigau bine. Procedeul fiind o ilustrare foarte aproape de adevar a unui binecunoscut dicton: "Bancherul iti da umbrela cand e soare si ti-o ia cand ploua"... Cat e soare pe ulita ta, ai loc de munca, esti bine cotat profesional si esti platit bine, banca iti face casa, ti-o mobileaza, iti achita automobilul, televizorul, masina de spalat, masina de gatit si multe altele. Daca, insa, Doamne fereste, intra soarele in nori, pierzi competitia profesionala si ti se reduce salariul sau, mai rau, ramai fara serviciu si nu-ti mai gasesti altul la fel de bun, vine banca si-ti cere inapoi umbrela. Asa a fost un timp.

Era timpul in care, dupa Al Doilea Razboi Mondial, numerosi teoreticieni marxisti din Est, dar si din Vest, sustineau sus si tare ca bogatia tarilor capitaliste ar avea o singura sursa: exploatarea. Se refereau, desigur, la exploatarea fortei de munca in propriile tari; dar cu deosebire la exploatarea coloniilor. Povestea cu coloniile, mai ales, incerca sa explice imensele decalaje intre tarile capitaliste si cele socialiste. Decalaje considerate vremelnice. Hrusciov lansase dictonul "America cea iute de picior/O vom ajunge si o vom intrece", sintetizand astfel, in stil personal, crezul socialismului ca n-ar fi departe ziua in care capitalismul va fi lasat in urma. Tel neimplinit.

Pana cand "Ziua cea Mare" avea sa vina, propaganda socialista incerca sa induca ideea ca tarile capitaliste sunt inainte, in cursa bunastarii, pentru ca timp de cinci sute de ani ar fi acumulat bogatii pe spinarea coloniilor.

Realitatea este alta. Timp de cinci sute de ani, tarile capitaliste au invatat sa organizeze munca. Apoi, in vremea din urma, au invatat lucrul cel mai greu: sa organizeze consumul. Daca

n-ar fi fost asa, tari cum sunt Austria, Germania sau Japonia, care dupa Al Doilea Razboi Mondial au pornit practic de la zero, n-ar fi ajuns niciodata atat de departe.

E drept, capitalismul a trecut si prin crize dramatice, o criza zguduie si acum lumea, dar astfel de rupturi de ritm nu fac decat sa intareasca un adevar de multa vreme verificat de istorie: ca pietele nu sunt perfecte si ca pot sa greseasca. Mai ales in situatiile in care ignora rigorile si se lasa prada slabiciunilor omenesti, lacomia fiind cea mai periculoasa. De aici concluzia ca o buna reglementare a pietelor e mai mult decat necesara; e obligatorie.

Insistand asupra acestui subiect, in dezbatere la ora actuala ("Cum e mai bine? Cu mai multa sau cu mai putina reglementare?"), voi aminti aici ca dupa izbucnirea crizei din Asia, in 1997, importante personalitati ale vietii publice internationale au ridicat problema intaririi reglementarii. Dar, dupa ce criza a trecut, a fost data uitarii si nevoia reglementarii.

Cat cerul e senin, creste si increderea in piete. Rareori, autoritatile statului sunt totusi acuzate ca accepta cu usurinta pretentiile pietelor de a fi lasate in pace. Demers adeseori nociv, plecat din credinta celor care gandesc ca li se canta prea mult in struna pietelor si ca interventiile statelor sunt slabe. Reglementare inseamna insa cu totul altceva, nu subordonarea pietelor de catre stat.

Miza cardinala a reglementarii este mai buna functionare a pietelor, fara sa stanjeneasca participarea tuturor economiilor, inclusiv din tarile cu venituri mici, la economia globala. Criza financiara actuala, care cuprinde spatii ample pe planeta, nu-i decat un fenomen trecator, care a scos in evidenta numeroase carente ale globalizarii, fara sa infirme insa economia globala ca obiectiv de prim ordin al acestui inceput de secol. Si fara sa diminueze in vreun fel rolul economiei de piata.

Reglementarea nu-si poate asuma rolul de a stavili acele criterii de performanta care sa pregateasca pietele pentru o integrare eficienta in sistemul economiei globale. Sigur, e nevoie ca autoritatile sa intervina, dar in consens cu exigentele acestui inceput de veac. In primul rand, este nevoie ca politicile monetara, fiscala si de restructurare, care sunt complementare, sa se potenteze reciproc. Combinarea optima a acestor politici este pretutindeni obligatorie pentru asigurarea conditiilor unei cresteri neinflationiste, dublate de oferte de noi locuri de munca, importante pentru coeziunea sociala.

Acum, in focul unei crize duble, a unor tari si a unui sistem, o criza de mare amploare, propagata pe trei trepte - o criza macroeconomica clasica; o criza a structurilor bancare; o criza a gestiunii dezvoltarii - dezbaterea a fost reluata. Ce e de facut? Dupa criza din Asia, intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, directorul general de atunci al FMI, Michael Camdessus, remarca: "Daca, in fiecare din tarile noastre, noi avem in functiune adesea institutii de o suta de ani, care permit functionarea pietelor financiare, la nivel mondial s-a lasat dezvoltarea pietelor de capital in anarhie completa. Intram in secolul XXI, cel al lui Bill Gates si George Soros, cu o piata administrata ca pe vremea lui Balzac. Este urgent sa repunem ceasurile la ora actuala". Potrivit lui Camdessus, se produsese un soc intre modelele de dezvoltare invechite si disciplinele proprii globalizarii economice. El preciza: "Fiecare tara trebuie sa vizeze excelenta in practica sa macroeconomica. Dreptul de a gresi nu exista (...) Un ministru de finante dintr-o tara care face prostii strica in mod automat sistemul financiar mondial".