Scaderea numarului de romani care vin la vot este o realitate. Absolutizarea acestei scaderi si construirea unui mit al sanctionarii clasei politice de catre electorat prin absenteism este insa o greseala. Romania nu reprezinta un caz exceptional, oricat de mult ne-ar placea noua sa credem asta. Chiar si la ultimele alegeri europene, participarea scazuta din Romania nu a fost cea mai scazuta, existand si alte state est-europene cu rate mai mici decat cele de la noi. Dar, dincolo de absenteismul de la alegerile europene (ne amintim ca si in 2007 rata nu a depasit 29%, ceea ce arata ca nu avem foarte mari diferente azi), trebuie facute mai multe precizari despre absenteismul general din Romania,
de la alegerile considerate mai importante - pentru presedinte si pentru premier.
Cine face o analiza atenta a procentajelor venirii la vot in ultimii 20 de ani remarca doua zone mari, in timp: primii doi-trei ani de dupa revolutie, cand entuziasmul firesc a dus la cote foarte mari de participare, si anii de dupa (vreo 15-16), cand participarea la vot a cunoscut evolutii oscilante. Da, chiar daca simtul comun spune ca participarea a scazut constant, nu este chiar asa. Trendul nu este unul echilibrat, dar nu avem doar scadere. Dimpotriva, avem o oscilatie care incepe sa aiba chiar un sens.
Astfel, dupa guvernarile stangii (Vacaroiu si Nastase), participarea la vot, atat la locale, cat si la generale, a crescut semnificativ fata de alegerile la care PSD (sau oricum s-ar fi chemat) a format guverne. Iar a doua concluzie este ca dupa fiecare guvernare a dreptei, participarea a scazut major. Nu am avut o scadere liniara a participarii, ci corelata direct cu tipul de guvernare care s-a format de-a lungul timpului.
Motivele pentru care participarea a crescut sau a scazut pot fi explicate nu neaparat de legatura directa dintre clasa politica si societate, cat mai degraba de consistenta si coerenta ofertelor politice ale partidelor. Singurele momente in care participarea a crescut in Romania au fost cele in care s-a conturat o confrutare politica, ideologica, imagologica si discursiva foarte clara. Adica atunci cand clivajele politice s-au suprapus destul de fidel pe niste clivaje sociale reale. Iar guvernarile stangii au permis conturarea si amplificarea acestor clivaje. Comunism-anticomunism, reformism-antireformism, stanga-dreapta, pro-Iliescu si anti-Iliescu. Aceste linii care au insotit primele decenii ale tranzitiei postcomuniste au avut o logica reala, transpusa la nivel social. Societatea a fost impartita in cele doua Romanii, cele descrise de Adrian Nastase in 2004. Iar guvernarile stangii au accentuat diferentele dintre aceste Romanii si dintre optiunile lor. Aceasta coerenta a dus atat la mobilizarea celor care sustineau stanga, cat si la mobilizarea celor care sustineau dreapta. Si, in consecinta, s-a ajuns la mobilizari foarte mari la vot. Veneau sa voteze atat cei care doreau sa scape de guvernarile stangii (conventiile, aliantele si alte forme de organizare ale dreptei), cat si cei mobilizati de stanga pentru a continua si pastra pe mai departe beneficiile generate de guvernarea stangii.
Spre deosebire, guvernarile dreptei au fost mereu dominate de incoerenta. In special interna. Venirea la putere a produs si in 1996, dar si in 2004, haos si lupte interne. Obiectivul comun a fost rapid abandonat si urmat de lupte intestine pentru putere. Discursul s-a modificat dupa venirea la putere. Atitudinea radicala fata de adversarii politici s-a transformat. Iar anii de guvernare au fost dominati de foarte puternice incoerente discursive, ideologice si actionale. Interesant este ca acelasi lucru s-a intamplat si cu stanga, aflata in opozitie. Si aceasta a fost marcata de lupte interne, de ciocniri si de convulsii. Si atunci cand Melescanu a rupt partidul, formand ApR-ul, si dupa 2005, cand venirea la putere a lui Mircea Geoana a dus la foarte multe ciocniri intre grupuri. Aceste incoerente au avut o consecinta in scaderea participarii la vot, atat in 2000, cat si in 2008. Asta pentru ca oamenii care au crezut si in stanga si in dreapta nu au mai vazut in respectivele formatiuni alternativele pe care alta data se bazau. In consecinta, au preferat sa nu mai vina la vot.
Ceea ce se intampla in prezent este o forma de continuare a acestei crize de consistenta si de reprezentare. Stanga a renuntat sa mai fie stanga in momentul in care a intrat la guvernare alaturi de PD-L, si in momentul in care a abandonat o buna parte din proiectele pe care, de obicei, electoratul sau traditional le dorea (asistenta sociala intensa, sprijin masiv pentru micii agricultori, programe pentru saraci, pensionari, muncitori). Si dreapta a renuntat la discursul sau, despre reforme, despre anticoruptie, despre crestere economica, fiindca o colaborare cu PSD a transformat programul asumat in simpla retorica fara efect. In paralel, PNL este in plina criza de identitate, ca urmare a schimbarii de conducere si a iesirii sale de la putere, si nu poate oferi electoratului sau traditional motivatii clare pentru vot.
In acest context, participarea la vot nu are decat o directie: in jos. Dar aceasta tendinta nu va dura mult. Vor urma alegerile prezidentiale, cele mai usor de asimilat alegeri de catre electorat, si care vor permite o confruntare total diferita de tot ce a fost pana acum. Va fi o confruntare intre oameni, cu idei si proiecte ample, iar cei care vor reusi sa se suprapuna pe clivajele existente in societatea romaneasca actuala vor capta sprijin electoral. Daca cei trei competitori importanti vor sti sa isi aleaga bine mesajele si pozitionarile, putem asista la o noua crestere importanta a participarii la vot.
Dan Sultanescu este analist politic, coordonator al proiectului www.infopolitic.ro
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
